Pe Cozia, după iertare

Soare pe stânci ude (Foto: Oana Marinescu)

Acolo, după un picnic bogat, în care am hrănit și un câine care s-a lipit de noi și s-a ales cu titlul ”câine de mânăstire”,  a acceptat să meargă mai departe: doar a mai crescut între timp. 

Cam așa mai cresc stânci și în noi, în absența iertării. (Foto: Oana Marinescu)

La un moment dat, am avut de făcut o traversare, el a avut o idee de bravură, iar eu m-am speriat că o să cadă în apă. Nu ar fi fost ceva periculos, doar o baie la glezne, dar oricum, preferam să nu avem astfel de evenimente.

Rădăcini, rădăcini. Și copacii,  ca oamenii.  (Foto: Oana Marinescu)

Atunci ne-au prins din urmă trei drumeți, plecați și ei prin pădurea înfrunzită. Se deciseseră să o ia spre cascadă numai după ce ne-au văzut pe noi așa hotărâți. 

Și bine au făcut: bărbatul, cu o barba albă și deasă și cu aerul liniștit al omului cu vocație religioasă, ne-a spus că mergem împreună și că ne ajută el: îl duce el pe copil acolo unde e dificil să treacă singur. Și a făcut-o. L-a dus în spate, după ce mai întâi și-a lăsat rucsacul, sau l-a sprijinit să urce, cu încredere. 

Și a primi ajutor e o experiență utilă (Foto: Oana Marinescu)

 Am ajuns cu toții la cascadă, ajutându-ne cu sfaturi pentru cum e mai bine să călcăm ca să nu ne udăm, sau cu câte o mână întinsă. Ne-am bucurat împreună, cu ochii la apa care cădea în soare cu putere. Ne-am fotografiat grăbiți ca să nu ne pierdem echilibrul pe pietre, atenți  uneori mai mult la  câinele care patrula pe muchii ca pe aleea din fața blocului. 

Cu atât mai mult înseamnă să ierți atunci când nici măcar nu-ți este cerută iertarea, iar celălalt nici nu conștientizează că te-a rănit sau nu-i pasă. 

Acesta înseamnă să nu mai depinzi de celălalt. Să fii tu însuți, în control, la butoanele vieții tale. Iertând din proprie inițiativă vindeci rana mai bine și mai repede decât dacă aștepți să-și ceară celălalt iertare.
 

Prea multe urechi spre ce spun ceilalți ne lasă descoperiți (Foto: Oana Marinescu)

Ne rănesc cu vorbele. Ne rănesc cu judecățile. Ne rănesc cu neînțelegerea. Ne rănesc cu indiferența, sau cu lipsa de empatie. Ne rănesc cu absența. Ne rănesc cu plecarea. Ne rănesc cu moartea. Ne rănesc pentru că ne fac să ne simțim neputincioși  de a ne bucura de ei, de întâlnirea noastră în această viață. 

Ne rănesc și pentru că ne așteptăm adesea ca ei să ne înțeleagă ce simțim dinainte să vorbim și cu atât mai mult după aceea. 

Din multitudinea de trăiri pe care le avem față de un om și față de o experiență, ce alegem este povestea în care trăim. Depinde de noi să ne eliberăm dintr-o poveste. (Foto: Oana Marinescu)

Uneori ne simțim noi răniți, pentru că întâlnirea noastră cu ei, o vorbă sau un gest din partea lor, sau din partea noastră a trezit din străfunduri o rană ce ne structurează pe dinăuntru. 

Ce ne rănește este așadar sensul pe care îl dăm spuselor sau acțiunilor lor, pentru că le ducem într-un loc din noi în care ne situăm ca poveste de viață: o rană, un timp al nostru în care nu și-a făcut loc iertarea.

Apa redesenează stânca, la fel cum lacrimile ne redesenează sufletul. Fie că le lăsăm să curgă, fie că nu. (foto: Oana Marinescu)

Alteori astfel de răni sunt doar rezultatul diferenței. 

Suntem diferiți unii de alții. Avem fiecare propriile noastre universuri, iar uneori nu reușim să fim prezenți la ”celălalt” din viața noastră așa cum ar dori el, sau așa cum ar avea nevoie, sau chiar așa cum am vrea și noi.

Am realizat câtă libertate interioară îmi dă și acest exercițiu. Ca și cum eu m-aș extrage dintr-un râu plin de curenți și m-aș uita de pe margine cum se învolburează apa la vale, dar fără să mă ia cu ea. 

”Câine de mânăstire” și câine de apartament – o joacă fără limite (Foto: Oana Marinescu)

Cu alte cuvinte, transformăm supărarea și toate emoțiile negative ce pot fi asociate acesteia în experiență de învățare pentru amândoi.

Învățăm să mergem de mici. Contează cum învățăm să o facem. (Foto: Oana Marinescu)

Cred că este vital să știe să ierte și să știe că toți greșim, dar este important să dăm iertarea, ca să mergem mai departe liberi. Iar atunci când a început să inițieze el însuși acest ritual al împăcării ­ – ”Mami, ne iertăm amândoi?” -, am știut că l-a integrat și am fost bucuroasă pentru el.

Un om care nu iartă depinde de toți vinovații din viața lui pentru a fi. El nu se simte bine fără acest puzzle al culpabilizării și al durerii. Și cel mai grav este atunci când depinde de propria sa definiție de sine ca ”vinovat”. Iar vinovății pot fi găsite multe de-a lungul unei vieți, mai mult sau mai puțin reale.

În cheia educației tradiționale, acest copil se murdărește. Pentru mine, explorează. (Foto: Oana Marinescu)

Iar marele rege din viața noastră interioară este și marele vinovat – noi înșine. 

Tocmai aici e dificultatea: odată interiorizată norma bazată pe culpă și culpabilizare din copilărie, este mult mai dificil să discernem în interiorul nostru, să ne iertăm pe noi și să-i iertăm pe ceilalți. 

Inclusiv pe cei care ne-au dat o astfel de educație și ne-au făcut să suferim când eram copii. Cine crede că pedeapsa și culpabilizarea nu dor se înșeală. 
 

Uneori în noi curg ape puternice și nu le lăsăm să iasă din subteran (Foto: Oana Marinescu)

Riscul este să ducem acest model în relațiile noastre ca adulți, distrugându-le, pentru că în loc să acceptăm și să validăm diferența, o sacrificăm pe ghilotina culpabilizării. Iar odată deveniți părinți, riscăm să facem și noi copiilor noștri ce ne-a fost făcut.

Și orbecăim prin ceață, prin frică, prin durere… 

Ca să mergem mai departe liberi de balastul trecului.

PS: Am terminat de scris acest text azi, 17 mai 2014, la aproape o lună de la excursia în Cozia. Eram într-un parc din București, la un loc de joacă. Tocmai scrisesem ceva despre impactul educației tradiționale, când am asistat la o scenă dureroasă: o bunică aprigă își dă jos nepoata dintr-un leagăn tip bancuță dublă, în urlete și o pocnește la fund.Vina sancționată: fetița se ridicase in picioare,  în timp ce se ținea de bară. I-am strigat să nu mai bată copilul. Nu aș fi putut să tac. I-a mai dat una până am terminat eu de zis, apoi a continuat să o zdrobească doar în cuvinte. Nu pot uita ochii fetiței: se uita în sus, la bunica ei, speriată, umilită și îndurerată; îmbrățișase la propriu, cu ambele brațe, stâlpul de la leagăn, așa că atunci când au venit cele două palme la fund, ea s-a izbit de metal. În final, au plecat. Fetița „vinovată” a tăcut în tristețea ei, dar surioara ei, mai mică, a început să plângă. Copiii reacționează diferit la violență și nu trebuie să fie ei ținta acesteia, pentru a o simți.

Un corb croncăne într-un brad uscat. A pagubă și a furtună. Cam asta a făcut bunica din scena relatată la PS în sufletul acelei fetițe. (Fotografie din Piatra Craiului, 10 mai 2014, de Oana Marinescu)