Președinția a anunțat astăzi că a înființat o comisie care să formuleze un proiect de țară. Componența acesteia (care poate fi văzută aici) m-a făcut să mă gândesc că au făcut o comisie, ca să îngroape și ideea de „proiect de țară”, singura speranță pe care o mai putem avea noi, cei care încă mai avem puterea să ne dorim ceva diferit de la România, țara fiind oricum cu un picior în groapă.

A trecut mai bine de o lună de când ne-am întors de la Gura Portiței, destinația noastră aproape ritualică de vară și iată-mă scriind despre această experiență. La începutul vacanței, m-am întrebat dacă aveam să mai găsesc vreun subiect de povestit. În fond, a fost al treilea an consecutiv în care ne-am dus în acel loc: oare ce aș mai putea găsi de spus? Mai ales că…

Public astăzi a doua parte – și ultima – a interviului luat psihoterapeutei Esther Perel. Prima parte poate fi citită aici, iar contextul acestei conversații – aici.

Discutăm mai jos despre pornografie, cultura hook-up și opusul lor – iluminarea: modul în care putem să construim o sexualitate sănătoasă și deplină, atât pentru adulți, cât și pentru copii, pornind de la valorizarea relațiilor și a partenerilor.

Pentru cine vrea să vadă cum a ajuns Esther Perel la distilarea ideilor despre erotism și ce face ea, cu intenție, atunci când vorbește despre sex unei societăți încă mult prea captivă în tabuuri, prejudecăți, rușini, mecanisme de exercitare a puterii prin utilizarea armei sexuale, recomandarea mea este să citească atent interviul de mai jos și continuarea lui de mâine.
Iar apoi să reflecteze. Pentru că, așa cum spune Esther Perel, puține alte lucruri ating concomitent cei patru piloni ai ființei umane – spiritual, mental, emoțional și fizic – așa cum o face sexualitatea.

Votez constant și conștientă că votul este responsabilitatea și dreptul meu de cetățean.

Votez informat, nu doar despre candidați, ci și despre politică, în general. Îmi place politica și îi înțeleg rostul. Am citit un pic și știu că „politică” nu vine de la cumetriile unse cu bani negri de pe Dâmbovița, ca să îmi fie scârbă de ea, ci de la „organizarea treburilor cetății” (polis), ca să aspir la normalitate.

De câteva zile citesc reacțiile la cartea fostei gimnaste Maria Olaru și mă îngrozesc. A fost încă o confirmare, mai inumană decât altele, pentru cât de mare este toleranța la abuz și cât de legitim este considerat abuzul în societatea românească.
Sunt voci care justifică bătaia și umilința micuțelor gimnaste pentru că DOAR în felul acesta ele au putut obține performanță, să devină cineva și să se bucure de glorie.