Public în continuare partea a doua a interviului cu Mihai Constantinescu, directorul executiv al Festivalului Enescu, prilejuit de punerea în vânzare a biletelor pentru ediția 2019, pe 6 martie. Dacă în prima parte am analizat oferta ediției pentru diversele tipuri de public, acum ne-am luat libertatea să trecem și dincolo de program, să explorăm muzica în general, muzica lui Enescu, înțelegerea muzicii lui Enescu de către marii artiști și, odată cu ei, de către noi, spectatorii. 

Lumea trăiește intens fiecare ediție a Festivalului Enescu, se bucură de artiști, de muzică, de starea de spirit unică, specifică celor trei săptămâni de muzică bună. În spatele Festivalului, este o echipă care lucrează cu pasiune. Iar în spatele echipei și, concomitent, în mijlocul ei, este Mihai Constantinescu, directorul executiv al Festivalului Enescu.

Când eram mică, mergeam cu tata la librărie. Era unul din ritualurile noastre magice. La început consideram un mister umbros felul în care decidea el în ce zi mergem la doamna Rujan, „cunoștința” pe care tata o avea la o librărie aproape de casă și de la care lua cărțile.

Nu pot să umplu golul pe care încă îl simt după comemorarea #Colectiv de ieri, dar tocmai de aceea azi scriu despre soluții și despre acțiune, ca o formă de căutare a rezilienței, a ieșirii din traumă și din criză, în mod conștient și asumat.
Una din lecțiile pe care le–am învățat în cele mai dure momente ale vieții mele, inclusiv în experiența–limită prin care am trecut recent, este că reziliența noastră, ca indivizi, depinde de câțiva pași

Am revenit în Buila în al doilea week-end din octombrie, o ieșire pe care mi-am dorit-o mult și care m-a suprins și mai mult. Am fost cu un grup mixt: pe unii îi știam, pe alții nu.
Prima surpriză a fost să constatăm cât de haină era vremea pe care conduceam noi spre Costești, unde aveam să ne cazăm: exact la ieșirea din București a început ploaia, iar până aproape de Râmnicu Vâlcea a turnat cu găleata.

„Câini”, filmul de debut al regizorului Bogdan Mirică, premiat la Cannes, la secțiunea „Un certain Regard”, și la TIFF, este, concomitent, răscolitor de bun și de dur.

Atât de bun și de dur, încât, pe de o parte, simt nevoia să scriu despre el, iar, pe de altă parte, m-a lăsat cu un nod în gât și mi-e greu să-mi găsesc cuvintele.