”Bine că ai ajuns! Dar inimoasă mai ești, dragă!”
Era vineri seara, ora 11 fără 20, iar eu tocmai oprisem mașina în fața porții Casei Folea. Doamna Rodica ieșise în curte imediat ce apărusem eu pe ulița care cobora spre cabană. I-am răspuns la salut, râzând, în timp ce ea deja se ducea cu pași iuți înăuntru: ”Bine v-am găsit! Păi cum să nu ajung?”. Apoi am rămas cu ceafa îndoită în sus și cu ochii lipiți de cer. Senin și plin de stele, cu Carul Mic și Carul Mare așezate la loc de cinste în puzderia aurie.
Mi-am dorit atunci ca fiul meu să fie cu mine, ca să i le arăt. Nu era. Plecasem singură la munte. Aveam nevoie să mă relaxez și să mă adun un pic, după aproape trei luni în care nu am știut exact când a fost week-end și în care ajunsesem să simt tot mai des că pierdusem legătura cu mine, cu eul meu profund.
De fiecare dată când sunt fără băiatul meu și mă regăsesc într-o situație în care i-aș fi împărtășit o experiență, sau i-aș fi arătat ceva, trăiesc dialogul în minte și în inima mea, ca și cum el ar fi acolo, cu mine… De fapt el e mereu cu mine… Apoi îmi fac o notiță mentală ca să îi povestesc când ne revedem, sau să îl aduc și pe el să vadă. Așa am făcut și vineri seară. Aveam să prind un cer așa de limpede și când voi veni cu el acolo iar, vom sta amândoi întinși în iarbă – poate nu va fi chiar iarnă, ca acum – și ne vom uita împreună la constelații.
O privire spre mine si cu camera. În poiană/ 20.12.2014 (Foto: Oana Marinescu) |
Până atunci, însă, m-am întors cu privirea către mine. Eram singură acolo și așa aveam să fiu în toată cabana. Niciun turist nu mai urcase. M-am bucurat. Zgomotele cabanei erau doar ale mele. Ritmul – doar al meu.
Seara, doamna Rodica, care deja mă consideră de-a casei, mi-a ținut companie, la o cană de lapte cald. Am stat amândouă în bucătăria mică, printre cârnați foarte lungi și groși și carne afumată. Mă uitam cu niște ochi de orășeancă absolută la acei cârnați uriași și nu puteam înțelege cum de îi manevrează fără să îi rupă. Dar nu i-am mărturisit și această nelămurire a mea. O amuzasem destul când am întrebat-o, plină de o altă uimire, cum se procedează cu afumatul acesta. Mi-a povestit cum și unde face focul și afumă carnea – ”E munca noastră de un an. Că de, îți ia un an să crești porcul” . Adusese produsele de la afumătoare chiar în seara aceea și în timp ce vorbea le așeza cu grijă în pungi pentru a le pune la păstrare pentru iarnă, ”ca să nu prindă strat”.
Jumate alb, jumate maron, iar deasupra joc de lumină. Satul Pestera, 20.12.2014 (Foto: Oana Marinescu) |
Îmi place să nu fiu chiar un turist la cabană. M-a bucurat întotdeauna să trec linia care în mod normal ar fi între mine și cabanier. Prefer să fiu cumva de-a locului și să reduc cât mai mult distanța dintre omul aflat în vizită și gazda sa. Să ajut pe lângă cabană, să stau la povești, să fac focul în locul cabanierului, să mănânc din mâncarea pe care o pregătește pentru el…
Acum, la masa de prânz, doamna Rodica a împărțit cu mine mâncarea ei de post – delicioasă, ca tot ce am mâncat până acum gătit de ea. Am rugat-o să nu facă ceva special pentru mine, pentru că am simțit că ar fi fost prea mult. Seara și dimineața m-a răsfățat cu ce știa că-mi place mai mult: bulzul preparat cum numai ea știe, înecat în brânză de burduf topită, telemea proaspătă și zacuscă – ambele producție proprie.
Doamna Rodica este renumită pentru cum gătește. Iar cine nu o cunoaște, dar o descoperă, poate avea o experiență memorabilă. Micuță, agilă, un pic adusă de spate, dar mereu în priză, coordonează cu vocea ei ascuțită și ușor răgușită, dar cu hotărârea unui general, tot ce mișcă la Casa Folea, de la bucătărie, până la organizarea gospodăriei și pregătirea cabanei pentru turiști. Chiar și dl Folea – ”Viiiică”, cum îl strigă ea din capul pieptului când nu îl vede din prima și are o treabă cu el – o ascultă, chiar dacă nu vrea să recunoască întotdeauna.
Patru surori – ce-a rămas după o vară plină de fânețuri și flori. 20.12.2014. Pestera. (Foto: Oana Marinescu) |
Sâmbătă dimineața, mi-am pregătit rucsacul și am plecat. Am trecut pe la bucătărie să o salut pe doamna Rodica și să-i spun că ies pe munte. Nu s-a putut abține și mi-a zis, uitându-se în sus spre mine, cu ochii ei rotunzi și mici, dar plini de grijă: ”Mamă, dar nu te duci și tu acuma până sus!” ”Nu, mă duc și eu pe-aici!” ”Bine, mamă, așa, pe-aici”.
Doamna Rodica este unul dintre acei oameni care se miră și se sperie că merg singură. ”Inimoasă” la ea înseamnă ”curajoasă”. Sunt mulți cei care au această uluire, sau comentează că plec noaptea la drum, conduc ore lungi în orice fel de trafic, merg singură în concediu și pe munte.
M-am obișnuit cu asta. Eu îmi văd de drumul meu, așa cum sunt eu. Una din puținele cărți pe care le-am citit de două ori în viața mea a fost ”Lupul de stepă”, a lui Herman Hesse. M-a marcat. Eram adolescentă, acasă, la ai mei, când am descoperit-o.
E o chemare acolo, sus, deși e iarnă. 20.12.2014 (Foto: Oana Marinescu) |
Am luat-o ușor la pas, spre munte. Mi-a luat un pic până să mă hotărăsc unde să merg. Să fac singură un adevărat traseu de iarnă este o limită pe care nu sunt pregătită să o trec deocamdată. Și nu știam cum era zăpada. Dl Folea, cu fața lui bronzată, jovială, desenată cu riduri adânci, cu ochii negri și plini de veselie, cu părul ciufulit de la căciulă, cu vocea ușor gâlgâită și cântată, mi-a făcut semn cu mâna dreaptă, bătucită de muncă, arâtând spre drum, că pot să merg liniștită: ”Nu e zăpadă decât foarte puțină, iar vremea e bună de traseu”. Ne-am privit complice în ochi: știam amândoi deja că nu rămân doar ”așa, pe-aici”, cum îi spusesem doamnei Rodica. Am zâmbit și am plecat.
Zăpadă-iarbă-zăpadă, tot în poiană. Și un munte ademenitor. 20.12.2014 (Foto: Oana Marinescu) |
Am luat-o la picior pe o uliță-scurtătură, apoi pe cărarea prin fânețurile îmbătrânite de frig. Amintirea florilor și a verdeții de peste vară era atât de vie în mine, încât aproape revedeam cum se jucaseră pe acolo copilul și câinele, în drum spre poiană. Acum zăpada scrâșnea sub bocanci. Straturi subțiri de gheață trosneau sub pașii mei, iar firele maronii de iarbă musteau de apă pe dedesubt.
Un câine negru m-a lătrat din spatele unor oi care tocau ceva imperturbabil cu botul în pământ. Același ca și astă-vară. După ce am început să vorbesc cu el, a tăcut, continuând doar să mă adulmece și să privească de la înălțime cum merg mai departe. Parcă stabiliserăm amândoi o graniță: eu rămâneam pe cărare și avansam, iar el nu se apropia de aceeași cărare. Mi s-a părut acceptabilă înțelegerea.
Noi doi am avut o negociere în fiecare zi. 21.12.2014. (Foto: Oana Marinescu) |
Am continuat prin zăpada învechită spre poiană. Cerul albastru și senin mă chema spre munte. Am hotărât atunci să o iau spre refugiul Grind, iar apoi să văd cât pot să urc spre vârful La Om. Zăpada nu acoperise încă muntele. Doar jos, în poiană, în pădure și pe cărările sau în zonele mai protejate de soare reușise să reziste și să se acopere de straturi subțiri de gheață.
La Table, am prins din urmă un grup de trei persoane. M-am dus cu gândul la doamna Rodica, care s-ar fi bucurat să știe că nu mai sunt chiar singură. Îmi zisese că vazuse un cuplu dimineață urcând și se gândise că mai bine plecam cu ei. Dar pentru mine nu era același lucru.
”Singură prin vale” înseamnă că sunt cu valea. 20.12.2014 (Foto: Oana Marinescu) |
Vocile lor umpleau acum valea. Dar eu pe vale voiam să o ascult. Să aud cum scârțâie, scrâșnește, crapă, bombăne, mormăie, lipăie, fâșâie zăpada sub fiecare pas al meu. Să aud brazii și copacii desfrunziți frecându-se unii de alții sub bătaia vântului. Să ascult vântul zburând printre ramuri. Să dau voie păsărilor să vorbească între ele. Să dau voie gândurilor mele să plece odată cu vântul, cu zăpada, cu noroiul, cu păsările și să nu se agațe de cuvintele altor oameni.
Am rămas mai în spate, ca să mă pot face una cu pădurea. Pe măsură ce urcam, zăpada se împuțina. Storceam sub bocanci iarbă îmbibată cu apă și noroi.
M-am apropiat de cei trei doar la refugiu, unde ei au intrat la adăpost. Am continuat să urc. Încă îmi doream să ajung pe vârf, dar știam că nu aveam cum să o fac.
Sub nor, aproape de Refugiul Grind. 20.12.2014 (Foto: Oana Marinescu) |
Plecasem foarte târziu de la cabană; dinspre munte cobora deja un nor tot mai gri, care în decurs de câteva minute acoperise o bună parte din stâncă, în timp ce eu urcam; lapovița care mă întâmpinase timid la ieșirea din pădure prindea treptat putere, odată cu vântul. Am zis că urc cât să mai fac niște poze, până aproape de zona unde era norul. Mi-am găsit un loc bun și am rămas acolo minute în șir în tăcere, ascultând muntele.
Un dor mă chema spre vârf, dar știam că nu am să-i răspund. Era prea periculos pentru acea zi. Am lăsat dorul să zboare cu o rafală și am continuat să stau, în tăcere.
Valea, o vedere panoramică. 20.12.2014 (Foto: Oana Marinescu) |
Undeva în dreapta, soarele mi-a oferit un adevărat spectacol pentru câteva minute. Aș putea spune că a fost doar pentru mine, dar ar fi o infatuare.
Natura nu se învârtește în jurul nostru. Noi putem doar să primim fărâme din magia ei, dacă suntem deschiși la ea și în mijlocul ei. Eu m-am întâmplat să fiu acolo și am fost prezentă, atunci când soarele a ieșit din norii gri și grei, mânați de vânt. A umplut valea, transformând apoi bobițele mici de lapoviță în cristale jucăușe. M-am bucurat de spectacol. Eram acolo, cu totul, în toată libertatea mea.
Joc cu soare, nori și munte. 20.12.2014 (Foto: Oana Marinescu) |
Doar natura poate să creeze un astfel de moment: te simți pe tine cât ești de mic în fața ei și, totodată, cât ești de mare tocmai pentru că ai primit acea minune în viața ta. Poți urca de nenumărate ori pe un munte, urmând același traseu, din nou și din nou. Și totuși de fiecare dată muntele e altfel. Experiența este diferită, natura continuă să surprindă. Iar tu crești, pe măsură ce urci… dar numai dacă vezi și dacă simți odată cu muntele.
Am stat acolo, sus, pe munte, așezată în iarba uscată până am început să simt frigul. Priveam în vale, dintr-o parte în alta, după cum alergau razele soarelui, norii și vântul peste pădure, prin poieni, peste culmi. În mine am păstrat liniștea și soarele. Fără zgomote. Fără supărare. Fără filtre. Gândurile rămăseseră undeva, în urmă. Eram eu, singură, cu mine însămi. Și era pace.
Singurătatea înseamnă să fii tu cu tine însuți. Îți faci față? (Foto: Oana Marinescu) |
Fugim adesea de singurătate. Dar de fapt asta înseamnă să fugim de noi înșine.
Unul din lucrurile cele mai importante pe care le-am învățat în viață a fost cum să fiu singură. Să fiu în pace cu mine însămi, așa cum sunt eu în adâncul meu, fără să trebuiască să apăr, să protejez, să justific, să explic.
E suficient să fiu; să respir; să simt: cu fiecare inspir, cuprind în mine tot muntele și o lume întreagă. Sunt eu pe deplin, în fiecare pas pe care îl îndrăznesc pe cărare, în fiecare gest pe care îl fac, chiar și în cele de oboseală, sau de nelămurire când nu găsesc un marcaj, sau nu sunt pe o cărare marcată.
Și sunt liberă.
Apoi, cu fiecare expir, mă fac una cu pădurea, cu viața, cu universul. Și așa nu rămân ascunsă în mine însămi, ci doar sunt cu mine însămi.
Este soarele singur? Sau doar este? La fel și noi. Peștera/ 21.12.2014 (Foto: Oana Marinescu) |
Sunt liberă cu mine însămi, pentru că nu îmi mai este frică de mine însămi…
Cea mai mare frică pe care o avem este de noi înșine, de cum suntem noi cu adevărat, în mod autentic. Pentru că am putea să fim respinși sau judecați ca neadecvați. Cădem însă într-o capcană și nu ne dăm seama. Înainte să ne judece ceilalți ca nepotriviți, o facem noi. Așa că ne ascundem, ne îndesăm pe noi în niște cutii strâmte și întunecoase, și zăcem acolo, chinuiți și suferinzi, ascunși de toți ceilalți, dar în primul rând de noi. Ne negăm noi, pe noi înșine. Iar apoi ajungem să ne înstrăinăm de tot de noi. Sau să ne rupem în bucăți.
Și între timp, ne umplem viața cu o grămadă de colecții inutile: haine, pantofi, cărți, status social, slujbe, funcții, orgolii, mașini, zgomote puternice, iubiți sau iubite înșirate pe ață, petreceri, alcool, tutun, vise, bârfe, vorbe goale, nervi, frustrare, furie, griji, responsabilități (doar trebuie să părem și serioși, nu să fim niște frivoli).
Nicio ofrandă nu este prea mică în goana noastră de noi înșine. Și niciuna nu e suficient de eficientă încât să ne ajute să ne și găsim pe noi înșine. Și uneori nu vedem asta… și fugim, fugim, fugim. Și fugind de noi înșine, ne cufundăm tot mai adânc în labirint.
Lumină înseamnă libertate. Trebuie doar să o vedem. Dacă nu, vedem norul. Peștera, 21.12.2014 (Foto: Oana Marinescu) |
Am coborât de la jumătatea muntelui în acea zi fără să urc pe vârf. Și totuși mă simțeam împlinită. Nu ajunsesem sus, pe creastă, dar fusesem eu cu mine însămi.
Am rămas la fel și a doua zi, deși nici atunci nu am putut să plec pe traseul pe care mi-l propusesem, din cauza viscolului puternic și a ninsorii. Am înfruntat frigul și am plecat să culeg fotografii pe-aproape de cabană.
Am ajuns pas cu pas din nou în poiană, cu toate că la început nu am vrut să mă mai duc până acolo. Într-un final, curiozitatea de a o vedea cuprinsă de viscol m-a făcut să continui pe drumeagul înzăpezit până am ajuns la ea.
Spectacolul vieții e pentru cine are curaj să ia parte la el. 21.12.2014 (Foto: Oana Marinescu) |
Și a meritat din nou. Am surprins un alt spectacol unic al soarelui, care se juca în poiană, printre nori, zăpadă, vânt și brazi. Complet diferit de cel văzut cu o zi înainte. Dar atât de puternic! Deși nu îmi place frigul și îl simțeam deja, l-am ținut în afara mea, ca pe un companion de drum. În mine am lăsat doar soarele cel plin de chef de joacă.
Nu i-am mai dat drumul nici când, aproape de cabană deja, viscolul și ninsoarea îmi șfichiuiau la propriu fața, de parcă era brăzdată de sute de ace de gheață. În mine era cald și însorit. Asta alesesem eu, cu mine însămi, din acea experiență și nimic altceva.
Ninsoare în satul Peștera, în timp ce eu eram plină de soare. 21.12.2014 (Foto: Oana Marinescu) |
Am intrat veselă în bucătăria familiei Folea. Doamna Rodica m-a întâmpinat exclamând îngrijorată: ”Hai, mamă, că tocmai mă gândeam la tine. Mi-am zis: ‹Ce-o face fata asta? Nu vede ce vreme e?›”
Am râs din nou. Eram liniștită, chiar dacă zgribulită. Eram în libertatea mea deplină. Pentru că știam ce înseamnă singurătatea mea pe munte, cu sau fără viscol și zăpadă.
Singurătatea nu e goală. Satul Peștera. 21.12.2014 (Foto: Oana Marinescu) |
Aproape că îmi plimbasem singurătatea cu mine în acele două zile de hoinăreală, scrutând-o și analizând-o în adâncimea ei, în fața mirării doamnei Rodica, dar și a unor întrebări din viața mea.
Singurătatea nu este goală, câtă vreme îți dai voie să fii tu, acolo, cu tine, în sinea ta.
Singurătatea nu este sălbatică, câtă vreme îți lași inima să bată și pentru ceilalți.
Singurătatea nu este slăbiciune, câtă vreme ai puterea să fii tu cu tine însuți și să te privești în ochi cu seninătate. Pentru că atunci ești liber. Și dacă ești liber, poți corecta ce e de corectat și poți crește.
Gheață pe dreapta, după cum a bătut viscolul. Soare în interior, după cum am vrut eu. (Foto: Oana Marinescu) |
Îmi place libertatea mea. Enorm :).
In loc de PS: Casa Folea, la fel de portocalie, oricât ar ninge. Satul Peștera, 21.12.2014 (Foto: Oana Marinescu) |
7 comentarii
Buna seara, am dat din intamplare peste blogul dvs. si citind articolul de fata mi-am dat seama ca eu eram unul din cei 3 cu care v-ati intalnit pe drum. Sper ca nu am fost prea galagiosi 🙂
Buna ziua. Nu m-ati deranjat :). E loc pentru toata lumea pe munte si articolul meu nu este despre zgomotul intalnit pe munte, ci despre linistea din singuratatea in care am mers in ziua aceea. Multumesc pentru comentariu.
Sunt zile in care si eu simt nevoia sa merg singur pe munte. Inca nu am inteles poate atat de bine si nu am acceptat singuratatea asa cum ati facut-o dvs., poate de multe ori mi-e teama de ea, dar cu toate astea o caut adesea, o las sa ma invaluie cu toata nelinistea care mi-o aduce. Pentru ca simt ca a te regasi, cel mai bine o poti face doar in solitudine. De asta am simtit o mica vina, cand am citit ca involuntar v-am tulburat linistea 🙂
Imi place sensibilitatea cu care scrieti, ma regasesc in randurile dvs. si o sa va urmaresc cu interes. Toate cele bune 🙂
Multumesc. Nu am mai apucat sa scriu. Dar reiau acum 🙂
ce frumos scris, si simtit!
Multumesc frumos 🙂
Un text frumos și care mă face să mă întorc către mine.