Când eram copil, adunam cărți poștale. Priveam fascinată fotografiile din diverse locuri și țări. Mă visam mergând acolo.
Acum, când călătoresc, caut emoția, trăirea, oamenii, experiența culturală și provocarea de a trece dincolo de limitele uzuale, de a înțelege și de a schimba perspectiva.
Cele mai pline călătorii sunt cele care mă fac să înțeleg și să descopăr ceva nou despre mine și despre ceilalți, chiar dacă nu au nimic pretențios în ele.
„Translatorul” în comunicarea noastră a fost empatia. Mi-am amintit cât insist la cursurile de cross-cultural communication sau de comunicare inteligenta emoțional pe care le țin ca să arăt contribuția unică a empatiei în comunicare, chiar și când e vorba de culturi diferite. Totuși, dincolo de ce știam, să văd că empatia m-a ajutat să trec de blocajul limbii ruse și să comunic cu un om cu care am găsit maxim 10 cuvinte în comun rămâne o experiență demnă de ținut minte și de învățat din ea.
Am revenit în Buila în al doilea week-end din octombrie, o ieșire pe care mi-am dorit-o mult și care m-a suprins și mai mult. Am fost cu un grup mixt: pe unii îi știam, pe alții nu.
Prima surpriză a fost să constatăm cât de haină era vremea pe care conduceam noi spre Costești, unde aveam să ne cazăm: exact la ieșirea din București a început ploaia, iar până aproape de Râmnicu Vâlcea a turnat cu găleata.
A trecut mai bine de o lună de când ne-am întors de la Gura Portiței, destinația noastră aproape ritualică de vară și iată-mă scriind despre această experiență. La începutul vacanței, m-am întrebat dacă aveam să mai găsesc vreun subiect de povestit. În fond, a fost al treilea an consecutiv în care ne-am dus în acel loc: oare ce aș mai putea găsi de spus? Mai ales că…
O amintire de la unul din turnee. Cred că eram pe aeroport, în salonul oficial. Încă nu mă tunsesem „garcon” 🙂 (Foto: Dan Marinescu)…
Mi-am început anul pe Vârful Iuții (cam 1600m), în Munții Cernei, pe un ger ce părea să fi înghețat soarele pe cer și să țină norii la distanță.
Seninul era atât de plin, că până și soarele părea să fi împrumutat de la el un pic de cerneală, cu care a umplut zarea de lumină albăstruie.
Priveam văi, desfrunzite, înghețate și lipsite de nori, creste înzăpezite – Munții Mehedințiului în față…
Știm cu toții cine e Harry Potter, dar pe câți dintre noi îi știe Harry Potter?
Pe mine Harry Potter mă știe, atât de norocoasă sunt! A aflat de la fiul meu, când s-au întâlnit prima oară, în timpul unei plimbări pe care o făceam cu câinele, prin parc. „Desigur că te cunosc, Harry! Mi-a citit mama mea despre tine și despre prietenii tăi!”, a răspuns el, cu o voce ușor intimidată, la nedumerirea micului vrăjitor.
Câteva săptămâni mai târziu…
„Oare câtă ploaie duc cu mine?”
Coboram de mai bine de două ore prin pădurile Coziei când mi-am pus întrebarea aceasta. Apa se furișa pe mine ca o pojghiță rece. Cucerise de multă vreme mai mult decât zonele expuse – mâinile și fața. Pe măsură ce pășeam, pantalonii se lipeau haotic de pielea mea ca niște ventuze lacome și reci. Pe sub geacă, tricoul mă îmbrăca totuși cu o umezeală caldă.
– Mama, nu te mai grăbi atât, că nu mai vezi floricica asta frumoasă!
Mergeam grăbită sub un soare dogoritor, pe un drum de pământ galben, uscat, și plin de praf, care tăia ezitant o vegetație dezordonată, ciufulită de vânt, asprită de soare, dar multicoloră. În stânga, o pantă cu ciulini mov și ascuțiți care zgâriau cerul. În dreapta, stuful verde și bogat îmi conducea privirea spre fâșii de apă dulce și albăstruie.
Îmi plac fânețele nespus de mult. Pline de foșnete, zumzete, culoare, fânețele îmi par niște lumi fermecate.
Cum se întind ele între cărări și drumeaguri, cuprind dealuri, coline și urcușuri de munte, leagă păduri, garduri de lemn înnegrit de ploi, par să fie, fiecare în parte, un univers în sine: unic, cu viața lui proprie, cu ritmul lui, cu zgomotele lui, cu fâșâiturile frenetice ale vântului sau…
Cred că de când am început eu să citesc, am găsit zimbrilor un farmec aparte. Decupate din tărâmurile vrăjite, pe unde mai umblă și unicornii câteodată, și din picturile rupestre, aceste ierbivore uriașe au pentru mine puterea magică a poveștilor care mi-au îmbogățit copilăria.
Apoi, când băiatul meu avea trei ani și noi cuceream într-o vacanță, ca doi viteji, și Sarmisegetusza dacică și pe cea traiană, am mers să vedem bizonii din rezervația de lângă Deva. Pentru el a fost interesant. Eu le-am studiat forma cunoscută, constatând că ceva lipsea…