Teritorii noi la Gura Portitei

De unde începe un teritoriu nou? De oriunde! (Foto: O.M.)

A trecut mai bine de o lună de când ne-am întors de la Gura Portiței, destinația noastră aproape ritualică de vară și iată-mă scriind despre această experiență. La începutul vacanței, m-am întrebat dacă aveam să mai găsesc vreun subiect de povestit. În fond, a fost al treilea an consecutiv în care ne-am dus în acel loc: oare ce aș mai putea găsi de spus? Mai ales că, din nou, Harry Potter – e drept, acum volumul al patrulea – ne-a acompaniat, pe plajă, la masă, la culcare.

Dar cele mai frumoase călătorii ale noastre sunt cele care ne permit să descoperim trasee, locuri și perspective diferite în noi înșine. Ultima noastră ședere la Gura Portiței a confirmat-o din nou, poate mai puternic ca alte dăți, având în vedere că acel loc nu se schimbă prea mult peste an. Aceeași plajă, o parte din aceiași oameni, noi ne luăm mereu aceeași cameră, de parcă ne întoarcem în casa noastră de vacanță, mâncarea are același gust, iar ritmurile și programul nostru rămân aceleași.

Chiar și cu căsuțele pe plajă poți avea un spațiu al tău (Foto: O.M.)

Plecăm adesea în vacanță cu întrebarea pusă de cei apropiați, sau de noi înșine: „Și ce faci acolo, ca să nu te plictisești?”. Pentru un răspuns cât mai satisfăcător, alegem multe activități pe care să le facem, menținând un ritm intens ca în timpul anului. Explorăm, căutăm, umplem un spațiu și un timp care altfel, ne-ar putea covârși cu prezența lor lipsită de conținut exterior.

Lipsiți de agende, mulți ne speriem de întâlnirea cu noi înșine, cu timpul și cu spațiul nostru interior, cu cine suntem și cine nu suntem, cu ce avem și ce nu avem. Îmbrăcăm frica în hainele cele mai diverse, fiindu-ne frică să o și recunoaștem, să-i spunem pe nume, să o acceptăm.

Culori fără filtru – farmecul plajei la Gura Portiței (Foto: O.M.)

Gura Portiței este, în sine, un loc mic, dar care pentru cei care iubesc călătoriile interioare și întâlnirile liniștite cu lumea lor ascunsă, este un teritoriu mare, sălbatic și, implicit, îmbietor. Plaja se vede de la un capăt la altul dintr-o singură privire, niciodată prea aglomerată, niciodată prea zgomotoasă. Tu rămâi vizibil și identificabil, protejat în intimitatea ta și fiind mai mult decât un grăunte înghesuit și chinuit, cum ai fi pe plajele stațiunilor comerciale de la Marea Neagră.

Gura Portiței și plaja ei neschimbată (Foto: O.M.)

Tu ești acolo, neaneantizat de mulțime. Pur și simplu ești. Și cum spațiul tău vital are cum să se așeze liniștit în jurul tău, poți începe călătoriile tale interioare. M-am gândit la multe și am parcurs multe drumuri în această vacanță, în timp ce stăteam la plajă. Dintre toate aceste călătorii trei m-au incitat cel mai mult. Nu știu care a fost cea mai marcantă, dar acum mă voi opri asupra uneia dintre ele.

Este cea care m-a făcut să văd extrem de puternic cum uneori, când suntem într-un spațiu cunoscut, găsim siguranța să facem un pas mai departe și să explorăm un teritoriu nou și poate chiar unul de care până atunci ne-a fost frică, câtă vreme nu ne îndesăm sub etichetări rapide, ci rămânem deschiși.

Băiatul meu m-a făcut să văd acest lucru, chiar în prima zi de plajă. M-a anunțat că se duce să se joace cu nisip, pe malul mării, iar eu mi-am luat ochii de la el, preț de două-trei minute, cât să citesc un articol. Când am ridicat privirea, am constatat că nu e niciunde.

Cu ochii pe copil, uneori e bine să ne uităm și dincolo de copil (Foto: O.M.)

Unde putea să dispară, doar se joacă și ore în șir în nisip? Am măturat plaja cu ochii de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga, oprindu-mă cu atenție asupra copiilor: „Ce ciudat! Să fixez niște copii, care evident nu seamănă cu al meu, ca să fiu sigură că nu e el acolo!”

Apoi m-am ridicat în picioare. Mi-am zis că trebuie să-l caut. Nu avea unde să dispară așa, deodată… Dar nu-l vedeam. Am parcurs toată zona cu umbreluțe și șezlonguri, străduindu-mă să rămân calmă și prezentă la ce informații puteam culege, fără să las frica să mă cuprindă. Un nod în capul pieptului creștea deja, iar un gând ascuns mă certa că îndrăznisem să citesc pe plajă, în loc să stau cu ochii pe el.

Am scuturat din cap: „Nu! Copilul meu nu trebuie să crească timorat de frica mea! Trebuie să mă uit pe exact aceeași plajă, dar altfel!”

„Mama, ai mai văzut vreodată un crab în melc?” (Foto: O.M.)

Astfel, în loc să privesc locul acela arhicunoscut – aș putea face harta șezlongurilor de la Gura Portiței cu ochii închiși –, prin prisma fricii că nu-mi găsesc copilul, am schimbat perspectiva: m-am uitat prin ochii lui, mai ales că îl cunosc atât de bine, iar între noi este o comunicare dincolo de rațional.

Și atunci am văzut marea. Era la 10 metri de mine, dar așa e mereu: frica filtrează informația, la fel ca și perspectiva din care privești lucrurile. M-am uitat pe lângă malul mării, cum știam eu că intra, dar tot nu l-am văzut.

Am găsit copilul privind locul fără el din perspectiva lui (Foto: O.M.)

„Unde o fi?” – m-am întrebat eu, din perspectiva mea exterioară, de mamă îngrijorată.

„Mai gândește-te! Și uită-te mai bine, totuși” – mi-am răspuns eu, din perspectiva de mamă care este pe aceeași dimensiune cu copilul. Ceva în mine, la nivel intuitiv, îmi spunea că băiatul meu e bine, doar că eu nu privesc unde trebuie.

Am baleiat atunci cu privirea apa, mai departe de țărm. Scurt și cu neîncredere, pentru că știam că refuza să meargă în apă departe, fără mine, sau fără vreun copil, cu care să se simtă confortabil. Relația sa cu apa are o istorie dificilă. Când avea opt luni și eram noi doi, singuri în casă, la baia de seara, de extenuare, eu am alunecat cu el în cadă. A urmat o sperietură îngrozitoare pentru amândoi. Eu am plâns în hohote pentru că am crezut că s-a lovit la ceafă și a pățit ceva, el a plâns cu sughițuri… nu de durere, ci pentru că a preluat, ca un burete, toată frica mea.

Frica ne prinde în pânza ei de păianjen la vârste fragede și ne ține acolo până ne eliberăm (Foto: O.M.)

Când în sfârșit am reușit să mă liniștesc și să raționez, i-am pipăit ceafa și am văzut că nu-l durea la atingere. Am dedus că poate de fapt nu s-a lovit, eu ținându-i capul cu mâna în timpul alunecării, ci doar m-am speriat eu.

După ce m-am liniștit eu, s-a liniștit și el. Doar că, începând de a doua zi, a refuzat – cu niște urlete sfâșietoare – sesiunile de înot pentru bebeluși la care îl duceam și care, până atunci, nu îi creaseră nicio problemă.

L-am retras de la înot, luându-l efectiv din brațele instructorului și spunând că el va învăța să înoate mai încolo. A urmat un parcurs lung de aproape opt ani, plin de răbdare și de provocări, ca să îl ajut să învingă trauma și să descopere puterea sa în fața apei, prin intermediul înotului și al jocului. Stadiul la care eram când am început vacanța era că știa deja să înoate, dar nu foarte bine și nici nu prea avea chef să o facă. Prefera bălăceala la mal.

Frica este ca viespile: atacă și doare (Foto: O.M.)

În timp ce mă gândeam care sunt preferințele lui în materie de apă, mi-a căzut privirea asupra unui căpșor, zâmbitor, care sărea prin valuri. Nu trebuia să-i discern trăsăturile foarte bine ca să simt că era chiar el. „În valuri! Sare peste valuri! Cu apa până peste piept! Nu pot să cred!!!”

M-am apropiat de locul unde era. Simțeam cum mă invadaseră o mie de emoții: bucuria că l-am găsit, frica resimțită cât nu l-am găsit, bucuria că și-a învins teama de apă, îngrijorarea că încă nu știe cum e cu stabilopozii și era aproape de zona lor, nedumerirea în legătură cu ce să fac, surpriza, nevoia de a reseta regulile pe plajă, în condițiile în care voia de-acum să intre singur în apă, iar regula stabilită fusese încălcată.

Toate emoțiile și gândurile mi se învârteau în minte și în capul pieptului ca într-o centrifugă, în timp ce avansam prin valuri spre el. Nu am intrat complet în apă, ci l-am strigat. Simțeam ușurare, dar și ecourile fricii.

Gustul libertății printre valuri (Foto: O.M.)

M-am văzut chemându-l și mi-a părut rău că am făcut-o: am zărit pe fața lui că am rupt vraja. Copilul acesta își învinsese de unul singur una din ultimele bariere ridicate de rana de la 8 luni, chemat de frumusețea mării și de propriul său sentiment de putință, iar eu – mama, sursa de autoritate și de reguli – veneam să sancționez acțiunea sa, într-un fel sau altul.

Am revăzut atunci zeci, sute de secvențe pe care le-am trăit și eu, în copilăria mea, sau le-am văzut, ca adult, în cazul altor copii sau părinți: apostrofarea celui mic pentru faptul că a trecut de o limită, provocând astfel o emoție de frică părintelui. Și am decis instantaneu că eu nu voi face asta, chiar dacă simțeam cum teama pe care până atunci reușisem să o țin în frâu, mă cuprindea ca o furtună, eliberată de auto-control. Decizia a fost urmată de un sentiment puternic de bucurie: da, puteam să mă abțin și să mă controlez; frica mea nu avea să devină un acces de furie.

Explorând adâncurile mării, un copil se descoperă și pe el (Foto: O.M.)

Problema cu părinții capturați de frica pentru copiii lor este că, în loc să acționeze pentru a-și gestiona emoția, o toarnă direct în sufletul și mintea copiilor, prin modul în care se manifestă.

Pe fond de frică, de anxietate, apar cele mai frecvente conflicte între părinți și copii, pedepse, cuvinte grele, lovituri, certuri, invalidări, crizele de nervi și accesele de furie care marchează uneori și pentru toată viața un copil.

Adulții nu văd că, în loc să-și gestioneze propria frică, își umplu copiii de frică: frica lor, frica de părinți, frica de provocările pe care, de fapt, ar trebui să învețe să le confrunte.

Tu ești acolo, neanentizat de mulțime. Pur și simplu ești. (Foto: O.M.)

Am închis gura imediat după ce l-am chemat și m-am gândit. Mi-am spus că trebuie să mă regrupez, ca să fiu sigură că nu-mi iese vreo vorbă greșită. Tăcând am văzut cu ochii minții imagini pe două talere: pe de o parte era frica mea că i se putea întâmpla ceva, pe de altă parte era siguranța lui în fața faptului că trăise o experiență frumoasă, nouă, în care se simțea puternic, în care își verificase inclusiv capacitatea lui de a înota și se si distrase. Cea care ținea talerele eram doar eu, mama lui. Nimeni altcineva. Puterea era la mine.

Când s-a apropiat și am putut înțelege ce spunea, am realizat că se scuza că nu mă anunțase că intră în apă – aceasta fiind regula stabilită. L-am lăsat să termine, zâmbindu-i calm. Cred că e important că el știe și își asumă ce a făcut, iar eu să îl ascult. Apoi i-am spus:

„Apreciez enorm faptul că ai intrat în apă și ai înotat, că te-ai dus să dai piept cu valurile și am vrut să știi asta. Cred că pentru tine este foarte important asta. Este adevărat că regula noastră rămâne: îmi spui când pleci în apă și aș fi preferat să o respecți. Eu m-am speriat căutându-te, dar pe de altă parte mă bucur enorm pentru ce ai reușit să faci. Așa că te mai rog doar să ai grijă și să nu te apropii de stabilopozi”.

„Adică nu mă cerți? Nu ești supărată pe mine?”

„Nu. Hai, mergi înapoi în apă și te distrează. Am încredere că poți avea grijă de tine și poți fi în siguranță în perimetrul acesta”. Și i-am definit perimetrul.

Umbra mea nu cade pe el. Așa are loc să găsească lumina (Foto: O.M.)

Inițial am intrat cu el în apă, ca să-i arăt până unde poate să avanseze. Dar acolo, după ce am sărit amândoi câteva valuri mi-a spus:
„Mama, sincer, era mai interesant fără tine!”.

Am izbucnit în râs.

„De ce râzi? Nu te-ai supărat?”

„Nu! E minunată sinceritatea ta. Atunci cred că e cel mai bine ca tu să continui să te joci ca și până acum, iar când vrei să mă găsești, eu sunt la locul nostru, pe plajă”.

I-am zâmbit liniștitor și am plecat. Eram bucuroasă, chiar dacă tocmai fusesem expediată de copilul meu și chiar dacă îmi plăcea și mie țopăiala printre valuri. Am simțit cum, în acea zi, pe acea plajă atât de cunoscută nouă, băiatul meu a făcut un mare pas în maturizarea lui. Acest pas însemna și depășirea unei răni, concomitent cu un nou nivel de autonomizare față de mine, mama lui, în condiții de siguranță.

Absența reproșului și a pedepsei i-au validat experiența nouă și i-au dat încredere în el: așa că de-a lungul întregii vacanțe, atât cât a fost apă caldă – pentru că la un moment dat nu s-a mai putut face baie în mare din cauza temperaturilor insuportabil de joase -, a continuat să intre în apă singur și să se joace, să înoate.
Mai mult, mi-a cerut să închiriez o hidrobicicletă și a început să sară, trecând astfel încă un prag: intra cu capul sub apă relaxat și fără ochelari, ieșea la suprafață, înota ca să ajungă iar la hidrobicicletă.

Linii și experiențe noi sunt posibile și pe o plajă arhicunoscută (Foto: O.M.)

A fost și un moment când m-am speriat din nou și am intervenit: se juca cu mai mulți copii și săreau toți din hidrobicicletă, aproape de țărm. La un moment dat, el a rămas în apă, iar copiii începuseră să pedaleze. Două fetițe îi strigau să vină înot, iar el spunea ceva. I-am strigat să nu se ducă, gândindu-mă că nu avea viteza și rezistența necesare ca să prindă din urmă hidrobicicleta. Dar când m-am apropiat, am realizat că el singur le spunea acelor fete că nu înoată spre ele, că nu are ce căuta cu hidrobicicleta departe de țărm.

Un bărbat care m-a văzut venind în grabă a vrut să-l prindă, crezând că e în pericol. El a strigat să îl lase în pace că știe să înoate. Eu am confirmat să-l lase, că nu e o problemă. Nu m-am mai apropiat nici eu de el ci, din nou, i-am dat lui spațiu să vină la mine, dacă vrea.

Și a venit, povestindu-mi toată tărășenia. I-am spus că m-am speriat un pic, pentru că nu îl auzeam pe el ce le spunea fetelor și nu înțelegeam ce făcea, ci doar auzeam ce strigau ele, dar că apreciez enorm cât de corect a judecat: pentru cât înoată el, a rămas în perimetrul de siguranță, iar faptul că a evaluat singur acest lucru este fenomenal.

A simțit că spuneam adevărul și s-a lipit încrezător de mine, când l-am luat în brațe. I-am explicat apoi și de ce a intervenit și bărbatul necunoscut, pentru că inițial se supărase: ”Ce credea? Că nu știu să înot?”.

Ce se poate face cu husa de la aparatul foto… (Foto: O.M.)

Într-un fel sau altul, această vacanță a fost sub semnul fricii și al eliberării de frică. Un teritoriu cunoscut poate ne plictisește, dar nu ne mai sperie. Un teritoriu necunoscut poate nu ne plictisește, dar ne sperie. Surpriza apare când, într-un teritoriu cunoscut, găsim o nouă dimensiune pe care să o explorăm, iar acesta vine de cele mai mult ori din noi și din felul în care relaționăm cu oamenii.

Și discuțiile noastre generate de Harry Potter, în această vacanță, au atins adesea subiectul fricii și al descoperirii de sine, dincolo de frică. Harry simte frică, dar reușește să o și depășească, construindu-se ca om, iar odată cu el, oricine intră în povestea lui poate să trăiască astfel de emoții și de transformări.

Ne-am continuat așadar programul de vacanță, ca un ritual al explorării interioare, prin joc și povești, plecând mereu din teritoriul cunoscut al Gurii Portița. M-am uitat la el, lăsând mereu suficient spațiu între noi, cât să se simtă liber și în siguranță.

„Mama, vino cu aparatul să pozezi peștii!” (Foto: O.M.)

La fel cum, atunci când a dorit, m-a găsit acolo, deschisă să facem ceea ce-și dorea: să citim, să mâncăm, să ne plimbăm, să ne ducem să vedem peștii, să pozăm crabii, să prindem crabi, să vedem meduzele, să construim un castel, să căutăm cochilii, pietre și crabi uscați pe plaja neamenajată. Doar la somn l-am tras eu, sau când cream un timp să lucrez pentru birou, iar el să citească.

Siguranța regăsirii noastre a însemnat pentru amândoi siguranța libertății unuia față de altul. Sentimentul chiar este reciproc. M-am uitat în această vacanță, cu multă bucurie și cu mândrie, cum distanța dintre noi crește, în timp ce apropierea devine tot mai puternică, printr-o formă pe care o ia legătura dintre noi peste timp, peste spațiu, peste locuri, peste emoții. El crește și are nevoie de spațiul lui, în care să se formeze, simțindu-se încrezător în forțele sale și împlinit.

Rolul meu, de mamă, este să-l învăț să-și construiască libertatea, fără să-l sufoc cu emoțiile mele, cu gândurile mele, cu viața mea.

Fiecare cu lectura lui – un nou teritoriu de explorat pe cont propriu (Foto: O.M)

Cred că mulți adulți nu realizează cum își transferă propriile probleme copiilor lor. Această greutate inconștientă este extrem de greu de dus de către copil.

El nu știe că duce greutatea altuia. El nu știe că duce frica părinților, frustrarea lor, enervarea, visurile, aspirațiile, suferințele lor. Și câtă vreme nu știe aceste lucruri, nu se poate dezvolta. În ciuda anilor pe care îi trăiește și a maturizării biologice, în sinea lui, rămâne un copil sufocat de greutățile de la părinți.

El se identifică cu ceea ce îi transmit părinții, inclusiv cu cuvintele de ocară, cu reproșurile. Se identifică și cu rușinea și cu trăirile de umilință, de inadecvare, de culpabilizare pe care pedeapsa i le provoacă.

Singurătatea ne permite uneori să vedem cât din spațiul nostru este ocupat de noi cu adevărat (Foto: O.M.)

Câtă vreme duce greutatea preluată de la părinți, un om nu-și trăiește propria viață, ci pe a altuia. Un altul atât de apropiat de el, încât nu întotdeauna realizează că e acolo, infiltrat în venele lui, în trăirile lui, în deciziile lui, în reprezentările lui, în comportamentele lui și chiar în alegerile lui de viață. Și totuși un altul atât de diferit de el, încât îi fură propria expresie de sine, ducând astfel la marile prăbușiri și eșecuri din viața sa.

Cădem în gol atunci când nu știm cine suntem și nu ne exprimăm pe noi înșine. În noi, doar noi suntem esența, nu ce transferăm de la ceilalți, oricât de apropiați ar fi. Dacă nu suntem conectați la esență, ne prăbușim în gol, indiferent câte asigurări ne-am construi, în timp, pentru a ne prinde de ceea ce preluăm de la ceilalți.

Dacă la 8 luni am căzut cu el în cadă și timp de opt ani am învățat să învingem frica de apă și să înotăm, am simțit acum, pe plaja arhicunoscută de la Gura Portiței, cum am reușit să transformăm împreună o experiență traumatică dintr-o închisoare, în sursă de libertate și de reziliență.

Iar acest lucru ne face pe amândoi să ne simțim fericiți și puternici, chiar în fața trecerii timpului și a transformărilor pe care aceasta le aduce în viețile noastre.

Noi doi și lumile noastre în formare (Foto: O. M.)

PS: Am scris despre complicitățile de la Gura Portiței, în 2014, aici, și despre frumusețea lucrurilor mici pe care am experimentat-o în acest loc, în 2015, aici.

copii Durere educație copii frica la copii Gura Portiței Libertate parenting pozitiv părinți Reprezentative

Teritorii noi la Gura Portitei

Merci, Madame!

Reinventarea tarii fara de proiect

You may also like

Lasă un comentariu Anulează răspunsul