 |
| Cărți cu care am crescut sub ochi. Abia la facultate am înțeles că ai mei aveau o comoară în bibliotecă. (Foto: OM) |
Când eram mică, mergeam cu tata la librărie. Era unul din ritualurile noastre magice. La început consideram un mister umbros felul în care decidea el în ce zi mergem la doamna Rujan, „cunoștința” pe care tata o avea la o librărie aproape de casă și de la care lua cărțile.
Însăși doamna Rujan avea un aer misterios, pentru că vorbea foarte puțin, cel puțin după standardele mele. Zâmbea însă extraordinar de frumos și de deschis. Era mereu rujată, ceea ce mă amuza, având în vedere numele ei, și mă privea cu căldură. Toate acestea, împreună cu pielea ei măslinie, cearcănele maronii și părul buclat elegant pe după urechi, o făceau să-mi fie extrem de plăcută, chiar dragă. În ciuda misterelor.
Tata nu lua cărti de oriunde. Doar de la doamna Rujan. Nici asta nu puteam înțelege inițial de ce. Apoi mi-a explicat. Eram încă mică – aveam până în 10 ani, pentru că țin minte unde locuiam: într-un apartament cu chirie, într-un bloc cu patru etaje, de pe Calea București, din Craiova.
Acesta a fost al treilea mister: cum a decis tata, un mutulică inimos, că poate să îmi lămurească primele două mistere. S-a gândit oare că eram suficient de mare ca să înțeleg și să accept sa tac? Eu eram tare vorbăreață – precursorul obsesiei de la maturitate pentru libertatea de expresie a fost probabil limbarita mea nestăvilită din copilărie.
A fost pisălogeala mea atât de eficientă, încât să cedeze și să îmi răspundă la întrebările mele neîntrerupte care începeau cu un „De ce?” nevinovat. „De ce mergem acum la doamna Rujan?” „De ce nu luăm cărți din altă parte?” „De ce doar la librăria aceea găsim ce ne trebuie?”.
 |
| Nu știu când și cum au ajuns toate cărțile în biblioteca alor mei, în ciuda incursiunilor la librărie făcute cu tata, dar mi se părea că mă înconjoară ca o armată de cavaleri. (Foto: O.M.) |
Aveam așadar undeva între 6 și 10 ani când am aflat că tata avea o pilă la o librărie, de la care avea încredere să cumpere cărți. Doamna Rujan i le păstra sub tejghea – așa s-a mai lămurit un mister: o vedeam cum scotea câte un teanc de cărți de sub masa aceea de pal melaminat care o separa de cumpărători. În alte părți, nu găsea cărțile acelea. Adică dacă intram într-o librărie obișnuită, nu le-ar fi putut cumpăra.
Cum era posibil așa ceva? Iată un mister care a rezistat în mintea mea de copil până în 1990. După căderea comunismului, am aflat cum era cu cenzura și cu controlul ideilor, al informațiilor și al aspirațiilor. „Omul Nou”, pe care voia să îl formeze dictatura… pardon, societatea comunistă multilateral dezvoltată, nu aveau acces la orice carte, orice autor, orice idee, ca să nu gândească singur.
Aveam 14 ani. Tot atunci s-a mai clarificat un mister: de ce întotdeauna tata lua câte un pachet de cărți, eventual legat cu o sfoară rudimentară, de cânepă. Știam că ai mei nu aveau bani și ce aveau economiseau ca să cumpere un apartament. Bucuria pe care o împărtășeam cu tata când atingeam cărțile și le simțeam mirosul, era dublată de o mirare extraordinară: cum de luam atâtea cărți deodată, când de obicei el era așa de cumpătat cu banii? Răspunsul a fost prozaic, dar la 14 ani am putut să-l înțeleg: în maldărul acela, doamna Rujan reușea să îi strecoare niște „cărți bune”, care meritau citite, dar îi punea și „cărți de umplutură”, pe care trebuia să le vândă neapărat, că așa era ordinul.
Tata accepta înțelegerea. Era de bun augur pentru ambele părți, pentru că altă șansă să avem acces la „cărți bune”, în perioada comunistă, nu aveam, iar doamna Rujan probabil așa reușea „să-și facă planul”. Mama și tata citeau foarte mult, iar eu și fratele meu am crescut printre și cu cărți. Și asta ne-a făcut bine.
 |
| Albumele de artă mă fascinau, datorită calității tiparului. Abia ca adult am putut înțelege diferența de calitate între cărțile obișnuite și albume. Cățeii noștri căutau și ei albumele. Dar le gustau altfel. (Foto: O.M.) |
Incursiunile misterioase la librăria unde lucra doamna Rujan mi-au marcat relația cu tata cu o frumusețe de nedescris. Era ca o complicitate a noastră. După 1990, doamna Rujan s-a mutat la altă librărie. Eu încă îl mai întrebam pe tata de ea. Uneori mergeam acolo cu el, apoi am început să o vizitez și singură. Dar deși privirea, zâmbetul și tenul măsliniu rămăseseră neschimbate, lucrurile erau schimbate: buclele elegante împleteau de-acum fire albe și șatene, iar librăria era mai mică și mai săracă în cărți. Era mai degrabă o papetărie. În schimb, tata reușea să găsească cărți altfel, fără „pile”. Mai târziu, și eu am reușit să cumpăr cărți „la liber”, din economiile mele.
Eram la liceu când am început să-mi fac propria mea bibliotecă. Am numerotat primele cărți cumpărate. Le-am pus pe niște rafturi, în spatele unei uși protectoare, undeva, în colțul cel mai îndepărtat și mai greu accesibil al bibliotecii din camera mea. Am am scos de acolo toate cărțile alor mei. Acel colț ascundea mica mea comoară personală.
Când am ajuns în București, una din marile bucurii pe care le-am avut a fost că mi-a fost mai ușor să găsesc cărți, decât în Craiova. Totuși încă mai țin minte penuria din primii ani de facultate, când cu greu dădeam de cărțile de filosofie politică sau de științe politice de care aveam nevoie. Cu atât mai mare era bucuria când făceam câte o achiziție. Preluasem de la tata modelul și îmi dădeam banii de studenție pe cărți, iar când se organiza câte un mini-târg de carte străină, era prăpăd în finanțele mele. Dar mă bucuram în continuare.
Mi-am amintit de ritualul meu cu tata și cărți astăzi, când am mers cu fiul meu să căutăm volumul 3 din „Cronicile din Narnia”. Am fost la două librării din centru. M-au lăsat să intru cu câinele, iar copilul s-a dus să se intereseze singur de ce avea nevoie. Mi-am făcut cadou și mie o carte, dar lui i-am luat mai multe. Le-am luat din raft, de la vedere. Ce nu am găsit în prima librărie, am găsit în doua.
 |
| Un copil fericit și liber, bucurându-se de cărți. Și un cățel curios într-o librărie. (Foto: OM) |
Înainte să plecăm spre casă, în ultima librărie, am rămas topită cu ochii la el: venea fericit spre mine și spre cățel, cu brațele pline de povești și chipul scăldat din spate de lumina soarelui, care invada librăria elegantă. Tot ce vedeam în acele momente, tot ce exprima el era opusul incursiunilor mele la librărie din copilărie, deși dragostea de cărți ne e comună.
Fiul meu țopăia liber și fericit, vorbea încântat de ceea ce va citi, fără griji că i s-ar putea întâmpla ceva. Eu și tata, așteptam muți și plini de mistere să plece cumpărătorii obișnuiți din librăria doamnei Rujan, ca să putem să ne luăm pachetul nostru, de sub tejghea. Până și în capul meu de vorbăreață intrase ideea că dacă deschideam gura, riscam să pierdem comoara de la doamna Rujan. Așa că acolo și atunci, tăceam în sfârșit.
Contrastul între atunci și acum nu m-a umplut de nostalgie. Am învățat acum mult timp să separ lucrurile. Trecutul meu e în mine și ar fi o păcăleală să vreau să mă întorc la el, sau să-l reconstruiesc. Tot ce poate să mai fie din el există deja, ca trăire interioară a mea și ca urme modelatoare pe care acele experiențe le-au lăsat asupra sufletului, minții, personalității, vieții mele.
Însă contează enorm ce este acum și ce va fi. Oricât de drag mi-a fost ritualul cu tata și cărțile noastre, oricât de dragă îmi era doamna Rujan cea cu zâmbet rujat, am simțit azi, la librărie, în timp ce-mi țineam câinele să nu dea iama în ceainice și cești, că nu vreau ca fiul meu să știe vreodată ce înseamnă să nu poți lua cărți decât dacă ai pile și, chiar și atunci, accesul la cunoaștere și la reflecție să fie drastic controlat de un partid.
Nu vreau ca el să știe ce înseamnă să înveți să taci la vârsta la care ai cele mai multe întrebări și curiozitatea este nelimitată. Nu vreau ca el să învețe să tacă vreodată, ca să supraviețuiască. Și nu vreau asta pentru niciunul dintre copiii României.
Iar pentru părinții acestor copii, îmi doresc să se elibereze de amprenta pe care dictatura a lăsat-o asupra tuturor și să vadă că adevărata siguranță personală poate fi trăită doar în libertate.
 |
| Tata obișnuia să coperteze cărțile, ca să le protejeze. Le ducea la un atelier din Craiova. Când am realizat ce făcea, în copilărie, am înțeles cât de mult își iubea cărțile pe care le „procura” atât de greu. (Foto: O.M.) |
Am scris această poveste ca să arăt cum ne trăim libertatea sau lipsa libertății în cele mai mărunte, fundamentale, secvențe de viață, indiferent de vârstă. Adesea nu realizăm cât de importantă este libertatea, sau diferența pe care o aduce prezența ori absența ei. Nu realizăm la ce compromisuri ajungem în lipsa libertății, ci improvizații facem, ca să putem avea acces la un pic de normalitate, un pic de frumusețe, un pic de cunoaștere, un pic de fantezie.
Aș fi putut să am ritualul cu tata și cărți și dacă nu trăiam în dictatură. Sunt sigură că ar fi fost mai frumos și mai bogat. Misterele impuse de abuzurile dictaturii ar fi fost înlocuite de misterele unei lumi pline de povești pe care am fi explorat-o noi doi, cumva, altfel decât exploram librăria întunecoasă a doamnei Rujan, în timp ce așteptam să preluăm pachetul cu cărți. Poate că aș fi cunoscut-o și pe doamna Rujan, dar ar fi fost mai puțin încordată și mai bucuroasă de munca ei printre cărți, din moment ce nu ar fi fost captivă în colivia comunistă. Sau poate nu, dar aș fi avut acces la alți oameni frumoși și interesanți, datorită libertății lor, cu care aș fi putut vorbi ce aș fi vrut eu.
 |
| Colecția „Biblioteca pentru Toți” mă fascina cu culorile ei înainte să încep să citesc din ea. (Foto: O.M) |
Am scris această poveste și pentru a ne reaminti cât de mult avem de pierdut dacă nu ne apărăm libertatea. Ea a prins viață nu din nostalgie sau de dor, ci pentru că simțurile mele sunt în alertă din cauza a ce se întâmplă în societate.
Vedem iar cum liderul unui partid manipulează și distruge instituții care ar trebui să se controleze reciproc, pentru a asigura un stat de drept funcțional. El proferează amenințări, la televizor, împotriva adversarilor săi politici și a tuturor celor care nu i se supun, adică și la adresa celor care își vor libertatea neatinsă. La aceasta se adaugă și altele: lipsa dreptății, care nu se mai poate face atunci când instituțiile se prăbușesc; utilizarea abuzivă a banilor publici, în favoarea unei clici sau pentru a ține captiv un electorat fidel partidului; limitarea unor drepturi și libertăți prin felul în care sunt controlate anumite segmente din societate, lipsa de programe de dezvoltare a societății; accesul la resurse pe bază de loialitate; promovarea în funcții publice a unor non-valori, care execută ordinele șefului de partid fără să clipească, etc.
Discursul urii și al fricii lasă urme adânci în mentalul colectiv și individual. Actualul discurs al urii și al fricii probabil readuce la viață, în unii dintre noi, temeri ascunse din perioada dictaturii, când propaganda mincinoasă era însoțite și de opresiune, pentru un control eficient asupra indivizilor.
Tocmai datorită traumelor comuniste nerezolvate, atât la nivel individual și colectiv, avem nevoie să ne protejăm de ură și de frică. Sunt multe feluri în care ne putem apăra. Cele mai bune metode la care mă gândesc eu sunt:
1. Să ne gândim cum ne-am simți dacă copiii noștri ar trăi în frică, neîncredere și lipsă de șanse egale și să acționăm pornind de la o întrebare cheie în parentingul pozitiv: „Ce fel de om vreau să fie copilul meu când va fi mare?”. De aici putem să modelăm: „Ce fel de viitor vreau pentru copilul meu?”; „Cum pot să îl ajut să aibă un astfel de viitor?”; etc.
2. În loc să lăsăm frica să ne invadeze, să ne conectăm la ceea mai de preț resursă pe care ne-o dă din naștere natura umană: conștiința drepturilor și a libertăților noastre. Rezistența autentică de-acolo vine.
 |
| Cărțile alese liber de un copil crescut să fie liber. Așa vreau să rămână. (Foto: O.M.) |
Oricât de mari ar fi, ambițiile și abuzurile politice își au limita în drepturile și libertățile noastre fundamentale. Ca să le ținem piept, cheia este să ne conștientizăm super-puterea, să acționăm, să gândim critic și să fim solidari.
