trasee Carpați

Am revenit în Buila în al doilea week-end din octombrie, o ieșire pe care mi-am dorit-o mult și care m-a suprins și mai mult. Am fost cu un grup mixt: pe unii îi știam, pe alții nu.
Prima surpriză a fost să constatăm cât de haină era vremea pe care conduceam noi spre Costești, unde aveam să ne cazăm: exact la ieșirea din București a început ploaia, iar până aproape de Râmnicu Vâlcea a turnat cu găleata.

Mi-am început anul pe Vârful Iuții (cam 1600m), în Munții Cernei, pe un ger ce părea să fi înghețat soarele pe cer și să țină norii la distanță.

Seninul era atât de plin, că până și soarele părea să fi împrumutat de la el un pic de cerneală, cu care a umplut zarea de lumină albăstruie.
Priveam văi, desfrunzite, înghețate și lipsite de nori, creste înzăpezite – Munții Mehedințiului în față…

„Oare câtă ploaie duc cu mine?”
Coboram de mai bine de două ore prin pădurile Coziei când mi-am pus întrebarea aceasta. Apa se furișa pe mine ca o pojghiță rece. Cucerise de multă vreme mai mult decât zonele expuse – mâinile și fața. Pe măsură ce pășeam, pantalonii se lipeau haotic de pielea mea ca niște ventuze lacome și reci. Pe sub geacă, tricoul mă îmbrăca totuși cu o umezeală caldă.

Îmi plac fânețele nespus de mult. Pline de foșnete, zumzete, culoare, fânețele îmi par niște lumi fermecate.
Cum se întind ele între cărări și drumeaguri, cuprind dealuri, coline și urcușuri de munte, leagă păduri, garduri de lemn înnegrit de ploi, par să fie, fiecare în parte, un univers în sine: unic, cu viața lui proprie, cu ritmul lui, cu zgomotele lui, cu fâșâiturile frenetice ale vântului sau…

Cred că de când am început eu să citesc, am găsit zimbrilor un farmec aparte. Decupate din tărâmurile vrăjite, pe unde mai umblă și unicornii câteodată, și din picturile rupestre, aceste ierbivore uriașe au pentru mine puterea magică a poveștilor care mi-au îmbogățit copilăria.
Apoi, când băiatul meu avea trei ani și noi cuceream într-o vacanță, ca doi viteji, și Sarmisegetusza dacică și pe cea traiană, am mers să vedem bizonii din rezervația de lângă Deva. Pentru el a fost interesant. Eu le-am studiat forma cunoscută, constatând că ceva lipsea…

În mai puțin de o oră o să împlinesc 39 de ani… Din greșeală, inițial am scris 29. Pare așa un loc comun: să fugi de propria ta vârstă. Te minți singur că nu ai schimbat încă prefixul. Mai exact, un anumit prefix.

În urmă cu 10 ani mi s-ar fi părut enorm… așa, cam aproape de bătrânețe. Acum, nu simt vârsta, cum se spune. Probabil că anii atârnă în funcție de cum ne raportăm la ei și ce devenim noi pe măsură ce trece timpul.

”Tu așa vorbăreață ești tot timpul?”
Rămăsesem ultima pe traseu, ca să fac niște fotografii. Plecaserăm pe la 11 dimineața (duminică, 18 ianuarie 2015) de la refugiul din Curmătura Builei, după o noapte petrecută acolo. Eram cu un grup de vreo 10-12 persoane, pe care îl întâlnisem pentru prima oară cu o zi înainte.

”Bine că ai ajuns! Dar inimoasă mai ești, dragă!”
Era vineri seara, ora 11 fără 20, iar eu tocmai oprisem mașina în fața porții Casei Folea. Doamna Rodica ieșise în curte imediat ce apărusem eu pe ulița care cobora spre cabană. I-am răspuns la salut, râzând, în timp ce ea deja se ducea cu pași iuți înăuntru…

Am urcat a doua zi după Paște până în Poiana Stânișoara, din Munții Cozia, iar de acolo ne-am dus mai departe, prin pădure, până la o cascadă sălbatică. Am prins o zi minunat de însorită, după ploile îndelungate și reci de până atunci. Băiatul meu a mers fără probleme până în poiană – mai urcase la fel și în urmă cu un an.

Când pleci pe munte, orice traseu are surprizele lui. Chiar și unul ușor, ca cel care duce de la Fântâna lui Botorog la Cabana Curmătura, în Piatra Craiului. Am vrut să-l fac sâmbăta trecută (22.03), într-o tură de o zi, dus-întors, cu fiul meu și cu cățelul.

Vremea superbă, vizibilitatea uluitoare și primăvara care dădea viață pădurii m-au făcut să fiu mai mult decât optimistă că vom putea să ajungem la cabană și să coborâm până să se lase noaptea, deși…