„Translatorul” în comunicarea noastră a fost empatia. Mi-am amintit cât insist la cursurile de cross-cultural communication sau de comunicare inteligenta emoțional pe care le țin ca să arăt contribuția unică a empatiei în comunicare, chiar și când e vorba de culturi diferite. Totuși, dincolo de ce știam, să văd că empatia m-a ajutat să trec de blocajul limbii ruse și să comunic cu un om cu care am găsit maxim 10 cuvinte în comun rămâne o experiență demnă de ținut minte și de învățat din ea.

Criza provocată în cadrul Casei Regale britanice de decizia ducilor de Sussex, Harry și Meghan, de a se retrage din poziția de membri activi/ lucrativi ai familiei regale a ajuns la o soluție, la capătul unei săptămâni de negocieri intense, convocate de Regina Elisabeta, la Buckingham. Nu știm ce a fost dincolo de zidurile palatului, însă ce a ieșit în public este un model de comunicare instituțională în situație de criză, atât din perspectiva formei, cât și din perspectiva conținutului.

Felul în care ne uităm la propria moarte definește felul în care ne vedem viața.

Dintre toate sensurile pe care le poate avea această afirmație, am să mă opresc la unul singur.

Am trăit ani de zile fără să văd cum se apropia moartea de mine. Îmi cotropea viața, în cele mai adânci și mai ascunse cotloane; în zonele pe care le credeam că le știu bine, pentru că le construisem eu, prin muncă…

Cum încearcă discursul PSD să reinterpreteze populist regulile de reprezentare instituțională a României la nivelul UE și să prostească electoratul? Iată un studiu de caz plecând de la declarația prim-ministrului, Viorica Dăncilă, potrivit căreia nu a fost invitată la summitul european de la Sibiu.

Lumea trăiește intens fiecare ediție a Festivalului Enescu, se bucură de artiști, de muzică, de starea de spirit unică, specifică celor trei săptămâni de muzică bună. În spatele Festivalului, este o echipă care lucrează cu pasiune. Iar în spatele echipei și, concomitent, în mijlocul ei, este Mihai Constantinescu, directorul executiv al Festivalului Enescu.

Ce poate face un băiat de 11 ani, care află, în timp ce-și spionează părinții, că va avea un frate?
Se sperie. Nu pentru că acesta este răspunsul automat, ci pentru că el și-a dorit întotdeauna un frate mai mare. Ne lămurește cu umor chiar Patrick – acesta este numele lui – prin dialoguri haioase cu sine însuși, cu fratele lui nenăscut și cu prietenul său cel mai bun, Valentin, la care a văzut că e cool să ai un frate mai mare, chiar dacă acesta îi ia bicicleta când vrea.