Foto: Cravata Galbenă
“This movie is healing on so many levels, that it’s a gift” – aceasta a fost reacția la cald pe care i-am trimis-o printr-un mesaj scris producătoarei Adela Vrânceanu-Celebidachi, pe 1 iulie 2024, după ce am văzut prima variantă a filmului Cravata Galbenă. Era cel dintâi screening, imediat după montaj.
Am luat contact cu proiectul în 2021. Am citit o variantă inițială a scenariului și mi-a plăcut. De atunci am încercat să sprijin cu ce era nevoie din resursele mele realizarea acestui proiect cultural major și unic pentru România. Contribuția mea a fost foarte mică, raportat la dimensiunile inițiativei – o investiție de aproape 20 de milioane de euro, casting internațional, echipă internațională. Mă gândesc că cel mai important lucru pentru Adela și Serge Celebidachi a fost că am crezut în proiectul lor din momentul zero, inclusiv când mulți păstrau distanța. Cred și acum în el. A fost și rămâne un proiect fascinant.
Nu am avut un rol activ în felul în care a fost construită comunicarea și, la momentul la care scriu, nu sunt sub contract cu echipa filmului. Dar am o apreciere deschisă pentru tot ce această echipă a reușit să facă. Precizez de la început natura relației pentru transparență și corectitudine și pentru că vreau să fie clar că am scris acest articol strict în baza valorilor mele și a faptului că, atunci când un val de ură ocupă spațiul public, întotdeauna militez pentru luciditate și nuanțe.
Nu mă pricep să analizez filmul dintr-o perspectivă cinematografică. Mă uit la poveste, la semnificațiile și la profunzimea ei, la felul în care eu personal mă conectez la înțelesurile și emoțiile pe care le transmite, la mesajul social. Și sunt atentă la proiectul cultural, la efortul de construcție din spatele unui astfel de demers, care este uriaș si captivant. Găsesc că povestea pe care o spune Cravata Galbenă este semnificativă și valoroasă din mai multe perspective.
O restituire culturală a lui Sergiu Celibidache, ca poveste și memorie
Foto: Cravata Galbenă
La nivel macro, consider filmul o restituire culturală, făcută de fiu, societății și culturii din care a provenit Sergiu Celibidache. O întoarcere acasă definitivă a legendarului Sergiu Celibidache, ca poveste și memorie.
Este o poveste spusă într-o combinație de limbaje: un limbaj internațional – a fost jucat în engleză, a avut un casting în care vedete ale cinematografiei mondiale au jucat rolurile principale, echipa de imagine și de producție, tot internațională -; un limbaj autohton – filmările au fost în România – o condiție pe care au asumat-o ca să obțină finanțare de la CNC, în contextul în care filmul era jucat în engleză -, legătura lui Sergiu Celibidache cu România și influența perioadei de formare sunt foarte puternic exprimate în film, lucru care corespunde și cu documentarea istorică și diverse mărturii care au rămas de la marele dirijor; un limbaj al muzicii pe care o redescoperim în subsidiar, limbajele contextelor istorice prin care trece viața dirijorului.
În egală măsură, este o poveste spusă în alt limbaj decât ce există în filmele românești și în cum suntem noi obișnuiți să ne raportăm la elitele noastre culturale și istorice. Scuzați evidența, nu este un film de Sergiu Nicolaescu. Este un film de tip feel good, iar ce este uimitor este că poți să te simți bine luând parte la viața unui geniu.
Văd că sunt unele voci care critică faptul că filmul este jucat în engleză și cu actori internaționali, nu cu actori români. Dacă ne uităm la proiect ca la o restituire culturală, este chiar benefic. Celibidache nu este singura elită culturală a României care s-a împlinit în străinătate. Enescu și Brâncuși sunt alte două exemple și poate sunt mai cunoscuți decât el publicului larg. Pentru că au locuit în Franța, cultura franceză îi asimilează ca fiind ai ei – Enesco & Brancussy sună numele lor în franceză. Cravata Galbenă spune în lingua franca a civilizației actuale – engleza – că Celibidache, acest dirijor unic din elita culturii mondiale, a fost român și se definea ca român, deși a trăit în majoritatea vieții în străinătate.
De asemenea, este o decizie bună și din perspectiva promovării internaționale a filmului.
Foto: Cravata Galbenă
Nu în ultimul rând, dacă respectăm libertatea de expresie a artistului, atunci înțelegem că aceasta este viziunea pe care el avut-o pentru a spune povestea tatălui său, o figură recunoscută la nivel internațional.
Faptul că producătoarea filmului, o româncă, a reușit să mute munții pentru a face acest proiect posibil așa cum și-a dorit regizorul este, din punctul meu de vedere, o sursă de inspirație. În loc să ne plângem că România nu are încă o imagine bună pe plan internațional, putem învăța din exemplul Adelei Vrânceanu Celebidachi și al acestui proiect cultural, ca să vedem ce putem face pentru a ne împlini visurile și pentru a depăși limitele puse granițele fizice în care trăim, de poziționarea României la nivel mondial în diverse domenii și de diverse prejudecăți despre țara noastră.
Poate spargem monopolul populist asupra narativului culturii române
Nu mi se pare problematic să criticăm artiștii internaționali dacă nu își joacă bine rolurile, dar să critici filmul sub pretextul că actorii români “stau pe margine” rămâne, după părerea mea, într-un nivel meschin și populist de abordare. Este genul de resentiment pe care îl exploatează politic extremiștii, iar unii dintre cei care se consideră elite culturale locale îl cultivă cu nonșalanță.
Am mai văzut genul acesta de critică și legată de Festivalul Enescu: elite locale au criticat faptul că “banii românilor se duc la artiști străini”, în loc să se ducă la artiști români, iar românii ar putea cânta mai bine Enescu pentru că sunt din același neam. Pe baza acestui argument, în 2013, premierul Victor Ponta a tăiat 30% din bugetul Festivalului. Voia să taie mai mult. Presupun că a avut sens contra-argumentul care i-a fost adus că orchestrele străine de fapt erau condiționate să cânte Enescu și astfel îl introduceau în repertoriul lor și îl cântau și în străinătate, misiunea Festivalului Enescu fiind aceea de a promova muzica marelui compozitor.
Mai aud critica aceasta și în legătură cu faptul că Filarmonica George Enescu aduce artiști străini în programarea sa culturală. În schimb lumea nu vede că atunci când o filarmonică românească devine scenă internațională, cei care câștigă sunt în primul rând publicul și artiștii români.
Dacă la nivel individual accept că oamenii sunt liberi să-și aleagă limitele în care își duc propria viață, cred că la nivel de societate nu avem voie să-i lăsăm pe cei care preferă să rămână prinși în contextul local dâmbovițean să ne detașeze de curentele internaționale valoroase legate de idei, actori, cinematografie, muzică, literatură, științe și chiar afaceri și politică. Prefer să ne trăim viața și cultura integrate în circuitul universal. Doar așa putem să învățăm să gândim la nivel mare.
Cum Cravata Galbenă nu este povestea definitivă a vieții lui Celibidache, cei care vor să-l vadă pe dirijor jucat de actori români pot să facă propriul lor film, conform viziunii lor. Faptul că ar fi actori români nu ar scădea valoarea proiectului, ci ar exprima altă viziune artistică, iar genul acesta de diferențe s-ar vedea și în alte aspecte ale filmului. Eu una aș merge să văd un astfel de film.
Un closure transgenerațional superb și dăruit public
Foto: Cravata Galbenă
Pe de altă parte, cred că există o dimensiune personală, intimă, care dă unicitate proiectului: Cravata Galbenă este perspectiva fiului asupra tatălui, a mamei sale, precum și a bunicului său. Este o poveste transgenerațională care surprinde un element care marchează majoritatea familiilor din România și care are un impact toxic pentru cum suntem ca societate, dar pe care puțini l-au procesat: abuzul parental, exprimat prin bătaie, retragere emoțională, tratamentul tăcerii, impunerea voinței părinților, refuzul exprimării iubirii. Este, în egală măsură, o poveste despre setea de iubire și cum supraviețuiește iubirea în contextul unor relații părintești nesănătoase.
Filmul reușește să arate mecanisme cheie ale abuzului, ale manifestării lui la maturitate și ale vindecării din abuz, fără să facă apel la un limbaj normativ, științific sau directiv. Din contră, o face cu iubire, empatie, compasiune. Cu toții avem nevoie de closure cu părinții, bunicii, partenerii și apropiații noștri care ne-au rănit. Cum facem acest closure arată cât de vindecați suntem și câtă iubire am pus în acele relații.
Pentru mine, filmul Cravata Galbenă este cel mai frumos closure pe care l-am văzut în relația transgenerațională și cel care reușește să facă acest lucru este regizorul Serge Celebidachi, fiul marelui dirijor. O face public, printr-un film oferit în dar unei lumi întregi, care are nevoie disperată de iubire, iertare și eliberare de resentimente.
Mulți dintre noi, cei care am fost formați de educația tradițională românească, ducem în noi furii similare cu ale lui Celibidache. Nu mulți suntem cei care am reușit să le procesăm și să le înțelegem. Cei care am fost în stare să o facem, am putut să oprim măcar o parte din abuzul primit de la părinți și să nu-l dăm mai departe copiilor noștri.
Foto: Cravata Galbenă
Pentru mine, cel mai puternic mesaj al filmului nu este cel legat de Cravata Galbenă, deși m-a emoționat. Și eu am avut parte tot de o iubire mută din partea tatălui meu, mort prea devreme ca să apuc să fac closure cu el. Pentru mine, cea mai mare relevanță este în modul în care e construită discuția în care intransigentul Sergiu Celibidache îi dă permisiunea fiului său să-și trăiască viața liber. Este momentul la care am plâns și când am revăzut filmul, la premieră. Aș fi vrut să pun filmul pe stop cadru, să derulez ca pe vremea videocasetelor și să revăd acea scenă, care se duce parcă prea repede.
Probabil că oamenii care nu și-au procesat abuzul parental sau nu au avut parte de genul acesta de experiență – există parenting pozitiv chiar și în România – rezonează cu greu sau deloc la acest fir narativ, care pentru mine este foarte relevant și emoționant. Cineva apropiat mie clar că nu a văzut dimensiunea aceasta, ci a rămas cu ideea sacrificiilor pe care le fac oamenii obișnuiți care trăiesc în apropierea unor personalități atât de puternice.
Pe de altă parte, am citit un comentariu persiflant legat de scena bătăii micului Celibidache, de către tatăl lui. Pentru mine acea scenă a fost extraordinar de puternică. O parte din puterea ei constă în modul în care mama și frații săi devin martori apatici ai agresiunii. Cei care știu puțină psihologie înțeleg că să fii martor la abuz fără să intervii te face parte din abuz, la nivel psiho-emoțional. Cred că în viețile multora ar fi amintiri de acest gen, dacă ar avea curajul să se conecteze la ele… În film este doar o tăcere imobilă, pe fundalul unei suferințe la fel de mute, acoperite de lovituri.
În 2011, când am făcut prima campanie împotriva educației prin bătaie, pentru Salvați Copiii, nu scria nimeni despre parentingul pozitiv. Mă duceam și vorbeam cu diverși oameni din media, ca să obțin sprijin și mulți se uitau la mine ca prin sticlă. Am primit și acest răspuns: “Dar, Oana, așa se cresc copiii! Cine n-a luat o palmă în copilărie?”.
Datorită acestui fir narativ, filmul poate avea o valoare profund educațională pentru societatea românească, deși nu cred că asta și-a propus regizorul. Dacă suntem atât de agresivi în interacțiunile noastre zilnice, este și din cauza modului în care am fost crescuți.
Destinul propriu, o alegere sau nu?
Foto: Cravata Galbenă
În al treilea rând, mi se pare extraordinar de valoroasă dimensiunea trăirii destinului propriu. Povestea pe care o spune acest film poate fi profund inspirațională pentru adolescenți, tineri și, de ce nu, pentru adulți rătăciți pe niște făgașuri cu care nu rezonează. Am auzit de un adolescent care s-a revoltat împotriva direcțiilor de viață trasate de părinți după ce a văzut Cravata Galbenă. Am în apropierea mea un om care și-a amintit cum a trebuit să se lupte cu ai săi, ca să scape din scenariile lor de viață. Într-o societate atât de dominată de nihilismul moral, de cinism și de resentimente, e o gură de oxigen să vezi și altfel de povești și, mai ales, să afli că e posibil să-ți construiești viața și altfel decât supunându-te convențiilor sociale și chiar unor regimuri totalitare, pur și simplu căutând Frumusețea, Libertatea și Adevărul.
Am citit că filmul ar fi plin de clișee. Nu neg că unele din replicile și scenele acestui film fac parte din reprezentările comune pe care le avem cu privire la adevăr, frumusețe, iubire, împlinire, succes. Eu nu am simțit acest lucru ca pe un punct slab. Diferența între clișeu și valoare împărtășită este dată de autenticitatea conținutului și a trăirii. Sergiu Celibidache și-a trăit viața fix cum a vrut, în acord cu valorile lui, în contextele istorice pe care le-a parcurs. Și-a trăit Adevărul lui, Muzica lui, Iubirea lui. A avut o personalitate atât de puternică, încât a putut rămâne autentic, până la capăt, chiar dacă asta l-a făcut să fie și arogant și dur în unele reacții. Iar asta se vede foarte puternic nu doar din film, ci și din mărturii, interviuri, cărți despre el.
Foto: Cravata Galbenă
În al patrulea rând, filmul pune problema modului în care relaționăm cu oamenii care au un dar, o vocație, o inteligență avansată. Cu geniile. Cum recunoaștem geniul? Cum îi cultivăm unui om darul lui special? Cum integrăm spargerea normelor pe care o minte genială o aduce cu sine? Care e relația dintre adevărul social și adevărul unui geniu? Care e relația dintre oamenii obișnuiți și oamenii care vin cu o perspectivă complet diferită, susținută de o inteligență briliantă, care zi face să vadă lucrurile altfel și să țină la viziunea lor, chiar și când alții le spun că e greșit și că lucrurile “nu se fac așa”?
Apoi, care e relația dintre discipol și maestrul genial? Filmul deschide și această perspectivă. Inițial nu i-am dat atenție. I-am descoperit relevanța abia după două dialoguri pe care le-am moderat la Filarmonica George Enescu, în ultimele săptămâni. Maestrul Lawrence Foster a povestit că i-a fost frică să nu fie absorbit de personalitatea lui Celibidache, și de-asta a refuzat să-i fie prezentat, dar s-a dus la repetițiile lui cu public și a învățat de la el. Maestrul Cristian Mandeal, care i-a fost discipol, a spus că nu trebuie să încerci să copiezi un geniu, ci să înveți de la el ce poți și să dezvolți în stilul tău personal.
Am văzut că cineva era plictisit de faptul că se repetă în film tema refuzului înregistrării muzicii. Sunt mai multe mărturii – și istoricul Stejărel Olaru surprinde acest aspect în cartea lui, Spațiul Celibidache – care arată că Celibidache avea un simț al sunetului unic. Asta l-a făcut să audă muzica altfel, să o învețe altfel, să o dirijeze altfel. Dacă el nu auzea acel sunet pe înregistrare, dar îl auzea în sală, atunci pentru el înregistrarea omora muzica. E o chestiune de filosofie de viață, bazată pe genialitatea minții sale. Și este un leitmotiv al vieții și carierei lui. Cum poți oare să povestești viața unui artist, ignorând un leitmotiv al vieții lui?
Dar întrebarea de fond e alta: Oare câți dintre noi facem rabat de la ce credem cu adevărat, pentru confort material? Eu la asta m-am gândit în timpul filmului, deși știam dinainte de refuzul lui Celibidache de a înregistra. Cravata Galbenă doar spune povestea, fără să moralizeze, chiar dacă dezacordul fiului cu această decizie a tatălui este explicit.
Și nu în ultimul rând, în fundalul filmului, este muzica. O muzică superbă, căreia un artist de geniu i-a dat o frumusețe în plus. Pentru că a căutat perfecțiunea sunetului.
Am scris și am scris atât de mult din două motive. Pe de o parte, mie mi-a plăcut povestea spusă de regizorul Serge Celebidachi, care a co-semnat și scenariul împreună cu prietenul său James Olivier, despre dirijorul și tatăl Sergiu Celibidache. Repet că nu mă pot pronunța dintr-o perspectivă cinematografică, pentru că nu sunt de specialitate. Caut în filme umanitatea poveștilor și a eroilor. Caut sens, semnificații, emoții, profunzime și umor de calitate. Apoi încerc să iau ceva valoros pentru mine, pentru viața mea, pentru societatea în care trăiesc. Pot să fie efecte speciale extraordinare, dar pe mine nu mă impresionează, dacă povestea nu are substanță, sau sens. Sau pot să ies din sală de la un film al unui regizor pe care îl apreciez, dacă pur și simplu mi se pare că povestea nu are niciun sens. Așa am făcut la filmul Dracula, de Radu Jude. (LE: Îi greșisem și numele în varianta anterioară a textului, atât de mult am vrut să uit experiența.)
Foto: Cravata Galbenă
O privire cât mai echilibrată cu privire la scandalul Alecart
Pe de altă parte, m-a mobilizat valul de ură care s-a ridicat împotriva filmului ca reacție la demersul echipei Cravata Galbenă de a solicita modificarea unei cronici publicate de revista Alecart, pentru a nu mai dezvălui deznodământul filmului. Așa cum am spus și la început, cred că este important să păstrăm nuanțele și să ne păstrăm luciditatea. M-am referit critic la unele reproșuri aduse filmului, în ce am scris până acum, pentru că cred că unele dintre ele au fost spuse pentru a hrăni valul de ură.
Consider și eu, la fel ca alții, că demersul echipei filmului a fost o greșeală, chiar dacă este adevărat că o cronică de film profesionistă nu dezvăluie complet intriga și deznodământul, din respect pentru public.
La acest link puteți găsi recomandările Duke University despre cum se scrie o cronică de film. Citez paragraful cel mai relevant pentru scandal: “Remember that many readers of film reviews have not yet seen the film. While you want to provide some plot summary, keep this brief and avoid specific details that would spoil the viewing for others”. La acest link, găsiți recomandările Academiei de Film din New York, care spune: “the goal of any film review is to discuss the plot without revealing any twists or the ending of the film”.
Sursa: Transilvania Film – postare publicată pe 20 noiembrie. Divulgarea deznodământului poate fi o problemă pentru orice film
Însă cred că direcția pe care a dat-o echipa Alecart acelor demersuri a fost cel puțin dezechilibrată și a contribuit la valul de ură care s-a declanșat împotriva filmului și a echipei. Am citit conținutul conversațiilor cu Adela Vrânceanu-Celebidachi pe care profesorul Munteanu le-a oferit spre publicare redacției Hotnews. Nu am găsit cuvintele grele despre textul publicat de eleva respectivă care apar în textul Alecart, precum “catastrofă”, “mizerie”. În schimb în textul publicat de Alecart, este citată o doamnă profesoară, a cărei identitate este protejată și care ar fi relatat niște lucruri despre o conversație pe care ar fi avut-o cu regizorul Serge Celebidachi. Nu înțeleg de ce oare această sursă anonimă este 100% credibilă, în schimb nu și ce spune Adela Vrânceanu Celebidachi, atât în declarațiile publice, cât și în mesajele către redacție: producătorul nu cere scoaterea articolului de pe site, ci să nu fie dezvăluit deznodământul, care, apropos de ce spun cei care cred că aduc o critică deșteaptă cu privire la cum se termină un biopic, nu este că Sergiu Celibidache moare.
De asemenea, nu am găsit nicio dovadă legată de “amenințări cu avocații”, deși e plin netul de remarci de genul acesta, iar sursa este chiar în articolul Alecart – “amenințările voalate (cu avocații)” . Am și verificat să văd ce s-a întâmplat, așa cum au făcut și jurnaliștii Hotnews și Cultura la Dubă. Am primit aceeași explicație, care trasa strict limitele intervenției: doar au solicitat scoaterea deznodământului filmului, pentru a nu-l divulga pentru spectatorii potențiali.
Lucrez de foarte mulți ani cu avocați în chestiuni care țin de dreptul la informare, dreptul la liberă exprimare, dreptul la demnitate. Pur și simplu, niciun avocat nu ar fi putut face nimic pentru a schimba acel articol. Nu ar fi avut bază legală. Nu există o lege pentru cum se scriu cronicile de film, există bune practici și reguli de redactare. În aceste condiții, consider că îndoiala mea cu privire la ceea ce soții Munteanu afirmă că ar fi fost “amenințări voalate (cu avocații)” este legitimă. În cel mai bun caz, au interpretat eronat ceva dintr-o discuție. Consecințele felului în care au comunicat public însă sunt foarte urâte, pentru că au creat imaginea unui dezechilibru de putere, între o casă de producție blindată de avocați și o elevă de liceu.
Am văzut că unii oameni au considerat că și afirmația Adelei Vrânceanu Celebidachi potrivit căreia va vorbi cu distribuitorul este tot o amenințare. Dacă ieșim un pic din ipostaza de victimă, atunci poate vedem și perspectiva cealalaltă: există clauze care leagă producătorul unui film de distribuitori. Este normal ca producătorul să vorbească cu distribuitorul, dacă vreunul dintre ei consideră că ceva afectează distribuția filmului. Și ar fi normal să se consulte și cu avocații, ca să vadă despre cum pot să-și protejeze interesele în relația contractuală cu distribuitorii, în funcție de circumstanțe.
Două reacții frumoase, un mare rateu și un val de ură
După părerea mea există două reacții frumoase în această dispută, la nivel de principii: cea a liceenilor – dacă este adevărat ce scrie Alecart despre reacția lor, mărturisesc că nu am încredere totală în ce scriu cei doi profesori coordonatori – și cea a publicului care s-a solidarizat autentic cu eleva care a scris articolul, pentru a o apăra, în numele libertății de exprimare, indiferent de conținut.
Însă au fost și reacții care pentru mine intră în zona lipsită de echilibru. În primul rând, profesorii coordonatori de la Alecart, soții Munteanu, au ratat o bună oportunitate de a reflecta în mod autentic împreună cu elevii la:
Regulile de scriere a unei cronici de film și responsabilitatea criticilor de film față de public; responsabilitatea profesorilor coordonatori de formare a elevilor în domeniile în care scriu;
Procedura de lucru când un stakeholder contactează redacția pentru a semnala o problemă cu conținutul unui articol, astfel încât o discuție cu un profesor (nu știm ce rol are în redacție) să nu devină automat o “intervenție” într-un text din partea cadrului didactic – adică adevărata sursă de autoritate în relația cu elevii -, pe baza a ce înțelege acesta din conversația respectivă;
Ce și cum învață liceenii din reacțiile pe care le primesc la articole. Care sunt nuanțele legitime. Cum se protejează de abuz și manipulare și cum identifică sursa acestora.
Cred că, dacă părțile ar fi discutat așezat, putea ieși un super-proiect de educație cinematografică. Și putea ieși și o dezbatere publică onestă despre ce înseamnă critica de film, realizarea și distribuția de film. Cred că avem cu toții nevoie de asta.
Puteam ajunge la o astfel de dezbatere și pe altă cale, dar, ca societate, nu am reușit. Aceasta este a doua zonă de dezechilibru și cea care m-a făcut să scriu acest articol. Ușurința cu care solidaritatea pentru o elevă a devenit un val de ură și lejeritatea cu care libertatea de exprimare a devenit voluptatea de a scuipa pe un proiect cultural complex și unic mi se par periculoase. Denotă cât de emoționali suntem și cât de ușor putem să ne predăm cinismului și nihilismului, fără să mai vedem nuanțele și fără să ne păstrăm luciditatea. Iar asta ne face ușor manipulabili.
Cred că greșelile produse în acest caz se pot întâmpla în multe proiecte culturale. De-asta este esențial să ne păstrăm luciditatea și să distingem nuanțele. Să ne păstrăm buna credință și echilibrul.
Mi-am amintit în context cum a procedat Mihai Constantinescu, directorul executiv al Festivalului Internațional George Enescu pe vremea aceea, de fiecare dată când a primit telefoane și mesaje critice cu privire la postările cu conținut politic “deranjant” pe care le făceam pe pagina mea de Facebook. La momentul respectiv, îndeplineam rolul de Director de Comunicare al Festivalului, fără să fiu angajata ARTEXIM. Le-a răspuns tuturor: e pagina ei personală, nu e pagina Festivalului. Pe mine m-a informat sec cu privire la mesajele primite și răspunsul său, iar eu am ridicat din umeri și am răspuns ironic. În cazul acesta, cei care transmiteau mesajele aveau în mod real puterea de a aplica sancțiuni, cum ar fi tăierea bugetului Festivalului sau diverse bețe în roatele administrative. Și nu s-a întâmplat doar o dată, pentru că enervez adesea cu ce scriu.
Dați-vă voie să trăiți propria voastră experiență cu Cravata Galbenă!
Foto: Cravata Galbenă
În concluzie, cred că este important să nu îngropăm un proiect cultural din cauza unor greșeli personale, indiferent de cine le-a făcut, și a unui val de emoție publică.
Un proiect cultural este un act de creație. Obiectul creației – filmul în acest caz – are propria lui viață, care se împlinește în relație cu spectatorii.
Cred sincer că pentru mulți spectatori ar fi o pierdere să nu vadă filmul Cravata Galbenă. Nu spun că trebuie să le placă, sau să-mi împărtășească punctele de vedere cu privire la semnificații și la ce este relevant. Însă ar fi bine ca oamenii să-și dea voie să vadă filmul, să aibă această experiență, indiferent de ce ce spun ceilalți… inclusiv indiferent de ce am povestit eu. Iar apoi să-și formeze propria lor părere, liberi de valul de ură din ultimele zile. Eliberarea de sub impactul toxic al urii, cinismului și nihilismului, precum și interacțiunea autentică cu produsul cultural, iată ce cred că contează în acest moment.
PS: Dacă mergeți la film, vă rog să-mi spuneți în comentarii dacă v-a plăcut sau nu și ce v-a plăcut cel mai mult, dacă experiența a fost pozitivă. Sunt curioasă să văd diversitatea interpretărilor. Mulțumesc.
