Mai mult decât o carte, un labirint plin de magnetism
Depre iubire se poate scrie în multe feluri. Pentru noi, cititorii, este bine: iubirea rămâne tânjirea supremă.
Surprinzător este când descoperim iubirea ascunsă temeinic și neașteptat, dincolo de devălmășia alegerilor unor oameni rătăciți în existența lor. Surprinzător este când o găsim împlinindu-se într-o fracțiune iluzorie de secundă trăită la maxim, de niște vieți chinuite în mărunțișuri, dezordine, aroganțe, suferințe, crime. Și nu ne pare rău că s-a terminat așa de repede, ci ne bucurăm că a fost posibilă.
Surprinzător este când ajungem la iubirea totală la capătul unui labirint fabulos, pe care l-am parcurs cu sufletul la gură și fără să realizăm că este vorba de un labirint, asemenea personajelor care-și caută iubirea și nu realizează ce fac decât imposibil de târziu.
Am trăit această experiență fascinantă, clocotind de o energie magică, cu cel mai recent roman al scriitoarei Doina Ruști, „Homeric”. Mă străduiesc să nu-l povestesc, deși m-a entuziasmat atât de tare, încât mi-e greu să mă abțin. Dacă scriu acest articol este nu doar ca să redau ceva din magnetismul plin de fantastic pe care cartea l-a stârnit în mine, ci și ca să vă îndemn să o citiți.
Sper să nu iau ceva din farmecul descoperirii lumii homerice pe care Doina Ruști o țese cu o viteză amețitoare, fără să se lase văzută cu adevărat, de parcă ar fi fost protejată de pânzele invizibile ale celui fără nume.
Real și fantastic: granița fără graniță
Povestea se petrece într-un București ancorat neclar cu câteva sute de ani în urmă. Lipsa reperelor exacte de timp contribuie la farmecul acestei lumi. Este o lume care plutește între real și fantastic, agățată într-un cui în realitatea istorică a Bucureștiului sub controlul înaltei Porți, cu moravurile, organizarea socială și activitățile vremurilor respective și imaginarul colectiv sau personal.
Captivant este felul în care granița dintre real și imaginar nu doar că se trece rapid, de parcă n-ar fi, dar se schimbă continuu, până la ultimul cuvânt din carte. Iar măiestria Doinei Ruști se vede în felul în care suprapune perspective diferite, pentru a dezvălui târziu și surprinzător unde anume este, cu adevărat, această linie de frontieră.
Lumea aceasta adună la un loc oameni și neoameni, într-un mod natural, de parcă așa a fost să fie la noi, în Cotroceni și pe dealul Gorganilor. E un București plin de vrăji și de dezvrăjeli, apariții fantomatice care se transformă în plăceri senzoriale. Este o lume pestriță, cu tot felul de ființe și de vieți.
Fiecare își caută, apără și cumpără locul și rostul în viață cum poate: cu bani, cu sufletul, cu propriul corp, cu crime, abandonuri, cu plante magice, leacuri, alifii, muncă, suferințe și bucurii mărunte… cu iubire până la sacrificiu. Nu contează că toată viața nu s-au crezut capabili de iubire, de sacrificiu, de iubire până la sacrificiu.
Până și strania Mărmănjinca, cu evaluarea ei personală despre ce merită și ce nu merită ceilalți, cu călătoriile avide în mințile celorlalți și cu ochii care îi băgau în spaimă pe toți, își negociază un loc în felul ei, la întâlnirea dintre oameni și neoameni. Nimic din ce face, în final, nu mai pare ciudat. Este doar parte din naturalul fantastic al acelei lumi.
Fabulosul senzorial
Când am intrat în această lume, am fost uluită de felul senzorial în care este pictată prin cuvinte. Nu doar că am vizualizat-o. Doina Ruști a mai adăugat două straturi: unul olfactiv și altul al metaforelor împletite care dau o nouă dimensiune, o profunzime nouă, impalpabilă percepțiilor vizuale. De aceea, de câteva ori, am simțit nevoia să recitesc unele pasaje. Nu pentru a descoperi vreun sens ascuns sau pentru a înțelege ceva greu de descifrat din prima, ci pentru a mă adânci în straturile bogate pe care le crea prin aceste metafore. Era ca și cum, dacă nu aș fi făcut-o, nu aș fi putut să mă conectez la esența profundă a universului care se țesea în mine, cu fiecare cuvânt.
Ciudat la prima vedere – dar nu chiar ciudat dacă ținem cont de cum te plimbi între real și ireal prin Cotrocenii homerici ai Doinei Ruști -, spre finalul cărții, mă întrebam unde e puzderia de figuri de stil care mă ancorase la început atât de puternic senzorial în lumea aceea. Nici măcar acum, când scriu despre experiența cărții, nu știu dacă s-au împuținat ele, sau nu le mai percepeam eu, pentru că mă obișnuisem. Poate că cele care mă duseseră în labirintul fantastic fuseseră atât de puternice, încât îmi plantaseră complet în minte, de la început, ceea ce trebuia să fie: un univers dând pe dinafară de senzații. O lume trăită și de mine în dimensiuni multiple, nu doar de personaje.
În fața acestei dileme, nu m-am întors la carte să fac analiză de text. Nu sunt critic literar. Sunt doar un cititor căruia îi plac poveștile. Am luat de aici ceea ce cred că este mai relevant ca sens pentru experiența lecturii acestei cărți: romanul „Homeric” trebuie citit cu o disponibilitate totală la neașteptat, la a te lăsa umplut de lumea pe care o țese, pe măsură ce tu, cititor captiv și captivat, avansezi în labirint.
Neașteptarea supremă este ca, dincolo de crime, corupție, prostituție, înșelătorii, fățărnicie, să găsești iubirea în ființe ce păreau imune la iubire și să descoperi, uitându-te înapoi, în labirint, felul în care acestea iubesc în neiubire. Și brusc, după ce multă vreme nu ai înțeles ce făceau, simți cum dai personajelor propria ta iubire necondiționată.
