 |
| Naked party cu un spirit protector blănos (Sursa: Facebook) |
Mai mult decât o poveste despre relația dintre un tată și o fiică, mai mult decât o comedie, „Toni Erdmann” este o incursiune surprinzătoare până la nonconformism, profundă, cu umor și căldură, în unele dintre cele mai adânci cotloane ale vulnerabilității umane.
Spre deosebire de comediile care se termină atunci când ultimul hohot de râs s-a stins, sau glumele ne-au dispărut din memorie, „Toni Erdmann” este un film care îmbogățește, un film despre fiecare dintre noi, în măsura în care acceptăm să ne deschidem și să-l primim pe intrus. Eu una am plecat din sala de cinema, vineri seara, după deschiderea „Les Films de Cannes a Bucarest”, nu doar cu lacrimi în ochi, de râs și de emoție, ci și reflectând.
În primul rând, am simțit nevoia să reflectez asupra acestui film pornind nu de la scene – deși unele sunt de-a dreptul memorabile -, intrigă, cadre, joc actoricesc, ci de la două întrebări, care apar în discuțiile dintre tată și fiică. Sunt două întrebări obișnuite, pe care majoritatea dintre noi și le-au pus cel puțin o dată în viață, iar omenirea a reflectat de când este asupra lor: „Care este sensul vieții? și „Ești fericită?”.
 |
| Ines dă cu ochii de tatăl său în holul clădirii unde își are biroul, la București (Sursa foto: weliveentertainment.com) |
Consider că întrebarea „Care este sensul vieții?” este cheia intrigii. Ea apare pentru prima oară într-una din cele dintâi discuții dintre tatăl venit la București, într-o vizită surpriză, pentru a-și regăsi fata determinată să se ridice cât mai sus în jungla corporatistă. Dacă ar fi fost o comedie hollywoodiană, după această primă întrebare ar fi urmat probabil o definiție haioasă a sensului vieții. În „Toni Erdmann”, conversația dintre cei doi interlocutori se încheie brusc, frustrant, fără să îi urmeze un răspuns pe loc.
Lipsită de rezolvare, întrebarea plutește în aer obsesiv, pe măsură ce au loc tot soiul de întâmplări, care par fără sens, dacă sunt privite dintr-o perspectivă convențională, sau cu reguli foarte clare și limitate, cum sunt cele ale lumii de business. Sursa acestor întâmplări este tatăl, Winfried Conradi, pensionar, profesor de muzică, un tip hâtru dar inimos, pentru care una din regulile de bază în viață este umorul.
Acesta vine la București pe urmele fiicei sale, Ines, o consultantă inteligentă, profesionistă, puternică, de fier parcă, într-o mare multinațională. Două lumi complet diferite par să se ciocnească. Primul contact direct dintre tată și fiică are loc prin telefon, deși fata trece pe lângă tatăl ei și îl și vede, iar al doilea prin intermediul asistentei. Fiica, izolată în turnul ei, își trimite asistenta să îl preia pe tată și să se ocupe de el. Deși se înțeleg și în germană și în engleză, distanța dintre cei doi este ca de la cer la pământ. De exemplu, tatăl întreabă despre cum e fiica lui ca om, iar asistenta răspunde că îi dă un „feedback” bun la „performanțele” sale. Reacția tatălui este de milioane.
 |
| Toni Erdmann, coach-ul personal al lui Ion Țiriac (Sursa foto: telegraph.co.uk) |
Dar Ines îl respinge pe tatăl său, îl culpabilizează pentru ceea ce ea nu reușește să facă, și, fără să o spună direct, îi transmite cât de inadecvată era prezența lui în lumea ei. Tatăl pleacă, dar nu o părăsește. În locul lui, într-un restaurant de lux din București, unde Ines ieșise cu alte două femei de afaceri, apare Toni Erdmann, adica Winfried Conradi deghizat, cu barba aranjată, o proteză care îi deformează fața hidos, și o perucă cu părul lung, negru și ciufulit.
Prezentându-se drept consultant și coach internațional, excentric, cu bani și plin de relații cu oameni sus puși, Toni Erdmann parodiază definiția succesului din lumea afacerilor, în care fata lui își dorește atât de mult să se afirme.
În timp ce râzi în hohote, nu poți să nu te întrebi: ce sens are limuzina închiriată de Toni Erdmann? Ce sens are că fata lui, împreună cu amicii săi corporatiști, iau droguri și se îmbată într-un club de lux? Ce sens are să dai buzna în apartamentul fiicei și să te ascunzi în dulapul cu haine, iar apoi să te legi cu cătușe de ea? Ce sens are o „naked party”, o petrecere la care poți intra doar dezbrăcat complet, neplanificată de altfel, dar organizatoarea – Ines – cedează nervos, prinsă fiind între convențiile din lumea în care se învârte și înstrăinarea de ea însăși?
 |
| Diferență de privire, între tată și fiică, în fața oamenilor care reprezintă business-ul la nivel înalt (Sursa foto: playlist.net) |
În discuția finală din film, dintre tată și fiică, după ce aventurile lui Toni Erdmann se încheiaseră deja, iar Winfried Conradi tocmai își înmormântase mama, avem dezlegarea întrebării, chiar dacă nu și o definiție de dicționar. Sensul vieții, spune Winfried Conradi, este dat de acele momente precum cel când el a învățat-o pe ea să meargă cu bicicleta, lucru de care nu și-a dat seama pe loc, ci mult mai târziu. De ce nu și-a dat seama pe loc? Pentru că suntem mult prea ocupați să rezolvăm probleme, spune Conradi, cu trimitere la tot ce rezolvă fiica lui.
Acest dialog deschide o nouă perspectivă, umană, profundă și înduioșătoare, asupra tuturor aventurilor prin care trecuseră Toni Erdmann și Ines, la București. În locul unui tată pus pe șotii, Conradi apare ca un tată care vrea din nou să simtă conexiunea dintre el și fiica sa, prin joc, învățând-o de data aceasta să-și trăiască viața din interior, și nu din reguli, convenții și ambiții de afirmare într-un mediu ostil.
 |
| Un tată, o fiică și telefonul dintre ei (Sursa foto: kino.de) |
A doua întrebare – „Ești fericită?” – nu are nici ea un răspuns direct, ci transmite de fapt unul din momentele de confruntare autentică între cei doi. Tatăl nu este acolo pentru a-și moraliza fiica – nici măcar când ia droguri –, ci pentru a o chema să-și trăiască viața, să simtă emoție și să-și reevalueze alegerile, pornind de la un obiectiv diferit de obiectivele de business – fericirea ei personală. Tensiunea acumulată în întrebare o simți în fiecare moment în care, fără ca Ines să asume vreodată, ea își trădează nefericirea și neîmplinirea.
La fel cum, în oglindă cu întrebarea despre sensul vieții, ea are un moment de fericire și de emoție pură atunci când își îmbrățișează tatăl, îmbrăcat într-un costum blănos de spirit aducător de noroc, care nu are nimic uman în el, după acea petrecere în pielea goală.
La fel cum, în oglindă cu întrebarea despre sensul vieții, ea are un moment de fericire și de emoție pură atunci când își îmbrățișează tatăl, îmbrăcat într-un costum blănos de spirit aducător de noroc, care nu are nimic uman în el, după acea petrecere în pielea goală.
 |
| Acești dinți, cu zâmbetul lor unic, care spune mereu ceva (Sursa foto: nwzonline.de) |
Dincolo de cele două întrebări care mi s-au fixat în minte, Toni Erdmann mai poate fi povestit dintr-o perspectivă neașteptată poate pentru un film, iar acest lucru probabil că se datorează regiei, scenariului și jocului excepțional al actorilor: dacă interogațiile sunt făcute din cuvinte, dacă un scenariu depinde de cuvinte, extrem de puternice sunt în acest film ne-cuvintele, exprimate nu prin vorbe, ci prin scene, imagini, interacțiuni surprinzătoare.
Cel mai puternic ne-cuvânt este iubirea necondiționată pe care o emană Conradi alias Erdmann, fără să fi auzit în tot filmul un „te iubesc”. Dar doar un tată mânat de o astfel de emoție ar putea să accepte să intre în lumea fiicei lui, fără să o judece, parodiind ceea ce i se pare o prostie nerelevantă pentru sensul vieții, imitându-i gesturile, inclusiv cele mai iresponsabile, precum luatul drogurilor, sau consumul de alcool, ca să poată să se camufleze și să fie alături de ea.
În fiecare gest parodiant al lui Toni Erdmann vezi concomitent acceptarea totală care însoțește iubirea lui pentru Ines și o oglindă pe care i-o pune în față, ca să se vadă singură în ea și să facă apoi ce alegeri vrea.
În fiecare gest parodiant al lui Toni Erdmann vezi concomitent acceptarea totală care însoțește iubirea lui pentru Ines și o oglindă pe care i-o pune în față, ca să se vadă singură în ea și să facă apoi ce alegeri vrea.
Apoi, impresionantă este legătura neexprimată în cuvinte dintre fiică și tată, atât de puternică încât o face și pe Ines să transgreseze regulile lumii ei corporatiste și să intre în lumea ludică a tatălui său, să îl accepte ca personaj și chiar să întegreze pe Toni Erdmann în activitatea ei de business. În acest moment, vizita la fabrica din Buzău, condusă de dl Iliescu (interpretat de Vlad Ivanov), în care Toni Erdmann devine o sursă de amenințare pentru directorul local, deși el nu vrea asta, este extraordinar de puternică, nu doar foarte comică.
 |
| Infiltrarea tatălui în lumea fiicei începe așa (Sursa foto: kino.de) |
Un alt lucru omniprezent, dar neafirmat este vulnerabilitatea lui Ines, pe care încearcă să o mascheze în costumul ei de business woman. Lipsa de empatie pentru oamenii care sunt concediați, dezumanizarea relațiilor intercolegiale, incapacitatea ei de a exprima emoții, absența zâmbetului, „sarcasmul”, pe care șeful ei îl găsește vital pentru succesul său, nu sunt decât o armură, o mască, prin care o femeie nefericită și lipsită de bucurie încearcă să-și găsească identitatea exclusiv prin succesul profesional, într-o lume corporatistă extrem de dură și dominată de bărbați. Spre deosebire de ea, tatăl său își trăiește și își asumă propria vulnerabilitate, inclusiv apropierea morții, cu umor și cu căldură.
 |
| Un fermoar, o stare, o revoltă, o cedare (Sursa foto: telegraph.co.uk) |
În fine, nu știu dacă „Toni Erdmann” se termină cu un happy-end sau nu. Pe de o parte, este evident că cei doi reușesc să se conecteze, sau să se înțeleagă unul pe altul, fiecare rămânând în lumea lui. Pe de altă parte, Ines, după ce și-a dat demisia de la compania care o ținea în București, pleacă spre o altă multinațională faimoasă, urmând să fie în continuare o consultantă, dar la Singapore. Din afară, rudele o admiră pentru cum se descurcă în acea lume. Pe dinăuntru, în Ines rămâne o fetiță care a învățat de la tatăl său nu doar să meargă pe bicicletă, ci și să facă șotii și să intre în scenarii parodice, asumându-și riscurile ce decurg de aici, pentru statutul ei în lumea afacerilor.
Dar, din nou, filmul nu judecă. Chiar Conradi recunoaște că nici el nu a înțeles că sensul vieții este atunci când îți înveți copilul să meargă pe bicicletă – adică acea bucurie pură pe care o trăiești cu cineva drag, deci o manifestare a iubirii – chiar atunci când a trăit această experiență, ci mult mai târziu. Într-un fel este o dispensă și este o a doua șansă pe care tatăl o lasă lui Ines, pentru a-și găsi atât sensul vieții, cât și fericirea, chiar dacă la Singapore.
Toni Erdmann este așadar un film care merită să fie văzut și trăit în toată intensitatea lui, pentru că ne scoate din tiparele vieții obișnuite, ne arată contraste uluitoare care sunt și în existența de zi cu zi, ne conduce, cu umor, spre întrebări de care avem nevoie, ca să ne păstrăm umanitatea.
 |
| Esența impactului acestui film, într-un tweet (Sursa: Facebook) |
Vi-l recomandă de altfel și criticii. A fost un film favorit la „Palmes d’Or” 2016, iar faptul că nu a câștigat acest premiu a generat nedumerire. Este propunerea Germaniei la Oscar în acest an.
Regia filmului îi aparține unei tinere regizoare din Germania, Maren Ade (aici un interviu cu ea publicat de metropotam.ro). Actori: Peter Simonischek (Winfried Conradi/Toni Erdmann) Sandra Hüller (Ines), Michael Wittenborn Thomas Loibl Trystan Pütter Hadewych Minis, Vlad Ivanov, Ingrid Bisu, Alexandru Papadopol şi Victoria Cociaş. Filmul a fost co-produs de Ada Solomon, prin Hi Film Productions. Poate fi văzut în cinematografe din 21 octobrie 2016.
PS: Programul și informații despre „Les Films de Cannes a Bucarest” găsiți aici, evenimentul urmând să se încheie pe 23 octombrie. Eu voi încerca să-mi găsesc timp să mai văd măcar un film. Deocamdată, pentru că mi-a plăcut atât de mult, simt nevoia să mulțumesc unui susținător al acestui Festival, care m-a provocat în ultimul moment, adică chiar vineri după-amiaza, să las la o parte răceala care mă chinuia și să merg la „Toni Erdmann”:
