Am vrut să ies pe munte azi.
Mi-e dor de pădure. De cum mă primește în mijlocul ei. Horă a vieții, mai cuprinzătoare decât viața mea, mă face una cu lumea. Cu toți și cu mine. Pe mine, care îmi trăiesc diferența în distanța dintre mine și toți. Acolo, parte din Unul universal, sunt în liniște. Oricât de tulburată aș fi, acolo e liniștea Întregului, din care sunt și eu parte.
Am vrut să ies pe munte azi.
Mi-e dor de liniște. Să mă aud cum merg prin liniște. Mi-e dor de liniștea cârcotașă a pădurii. Când vântul aleargă năbădăios printre ramuri și frunzele îl ceartă agitate. Când păsările își cântă dorurile și prezența. Când strigă ulii peste văi, să nu uităm că după viață urmează ne-viața. Și atunci, mai bine trăim.
Am vrut să ies pe munte azi și nu m-am dus.
Am rămas acasă legată de toate lucrurile pe care le am de făcut și de oboseala lucrurilor pe care le-am făcut și desfăcut în ultima vreme. Dar mi-era prea dor de munte… Am deschis cartea care zăcea lângă pat de două săptămâni. Nu reușisem să citesc decât câteva pagini și nu-mi spusese mare lucru. Atunci.
Acum… am devorat-o. Ca un traseu de trei ore fără pauză până la cabană. Dar n-a fost doar un traseu. M-am reîntâlnit cu muntele, la 2000, 3000, 4000 de metri. Cu pădurile, refugiile, stâncile, animalele lui. Cu oamenii care îl iubesc profund, în cele mai diverse forme, până la a fi una cu el sau a se întoarce mereu la el.
Diferența dintre munte și oameni rămâne însă și se hrănește din distanță și emoție. În timp ce oamenii se caută pe sine și unii pe alții, într-un du-te-vino pe cărări la înălțime și pe drumuri de oraș, muntele rămâne singurul stabil. Ritmurile nu-l schimbă și nu-i alterează frumusețea. O ancoră și o chemare perpetuă, care dă direcție unor oameni ce-și trăiesc viața în neliniște, căutare, alegeri, plecări, întoarceri, visuri, fantasme, ducând cu ei bucurie, tristețe, pasiune, iubire, speranță. Un fundal de pictură japoneză, martor la zbuciumul omului.
Am vrut să ies pe munte azi și nu m-am dus. Mi-am adus muntele la mine. Stare de spirit și catharsis al distanțelor neparcurse. Le-am trăit cu „Fericirea Lupului” (*) de Paolo Cognetti, autorul unui alt minunat roman, „Cei opt munți”. Nu știu cine mai reușește să traducă spiritul muntelui în povești atât de frumoase despre natura omului… dinăuntrul și din afara lui.
(*) publicată la noi de editura Polirom
