Aveam 5 ani când mi-am spus prima dată că ar fi bine ca mama să divorțeze. Habar nu am de unde știam cuvântul acela. Știu însă că o auzisem plângând în cameră. Amintirea sughițurilor ei, dincolo de ușă, m-a bântuit și a rămas vie undeva, ascunsă în mine. Am retrăit-o uneori când am plâns și eu în relațiile mele.
Mama nu a divorțat. Depresia post-partum după nașterea mea, credința că e mai bine pentru noi să avem ambii părinți sub același acoperiș, teama că nu ne poate crește singură, frica de a rămâne fără copii, epuizarea indusă de o relație costisitoare psihic și emoțional (fără să fi fost violență fizică) sunt doar câteva din lucrurile care au făcut-o să rămână în căsnicie.
Cred că momentul acela, la 5 ani, a fost singurul în care am avut empatie pentru ea în toată copilăria și adolescența mea. Nu știam ce e empatia atunci. Am fost crescută într-o deprivare emoțională programată, deoarece tata considera că doar așa își făcea copiii puternici. Să o aud plângând, în camera ei, semăna cu felul în care plângeam și eu, pe furiș. Am avut cum să rezonez cu ea. Apoi, din păcate, o parte din nefericirea ei s-a revărsat pe noi, copiii ei, deși ne-a iubit, ne-a îngrijit, s-a sacrificat pentru noi și și-a găsit în noi sensul vieții.
Și tata ne-a iubit și s-a îngrijit să avem de toate, așa cum se putea în comunism. Dar și iubirea lui a venit la pachet cu neiubirea. Crescut el însuși în abuz fizic și emoțional, copilul nedorit al părinților lui, tata a dat mai departe abuzul, deși el și-a dorit copiii. Nu chiar așa cum l-a trăit el, poate cu excepția palmelor peste față, grele și neprevăzute. O bună parte din educația pe care ne-a dat-o venea din propria lui incapacitate de a-și trăi emoțiile și, probabil, din deciziile pe care le-a luat, copil în suferință, pentru a supraviețui. Trebuia să fim tari. Și pentru asta trebuia să nu plângem, să nu fim sensibili, să nu fim luați în brațe, să nu fim alinați, să nu fim răsfățați, să nu avem nevoi, să nu spunem ce ne trebuie, să nu cerem atenție, iubire, compasiune.
Așa este iubirea toxică: iubești și, totuși, faci rău persoanei iubite. Sunt sigură că, dacă ar fi conștientizat că ne face rău, tata nu ar fi rămas indiferent. Nu era un om rău, era un om în suferință. Poate ar fi fugit de răspundere și de greutatea realității, înecându-se în alcool; poate ar fi făcut un efort să schimbe ceva; sau, mai degrabă, amândouă, alternativ. Pe la 6 ani, când chiar am făcut o tâmpenie majoră, împreună cu fratele meu, ne-a anunțat că nu ne mai bate, pentru că am crescut și putem înțelege dacă vorbește cu noi. S-a ținut de cuvânt (deci se putea abține). De asemenea, a putut să controleze cât de cât ceva ce mă enerva profund, când am început să-i pun oglinda în față, pe la 18 ani.
Copilul amputat
Tata a murit când eu aveam 21 de ani. Pe 9 martie s-au împlinit 24 de ani. Nu am apucat să am niciodată o discuție cu el. Nici să-i spun ce ne-a făcut rău și ce ne-a făcut bine, nici să-i spun cât de mult l-am iubit. Uneori mi se face dor de el. Când mă uit la copilul meu, știu că l-ar fi iubit. Poate că ar fi fost mai permeabil la emoții cu el. Ar fi făcut glume stupide și m-aș fi luat de el. I-aș fi impus reguli, așa cum am făcut și cu mama.
Azi împlinesc 45 de ani. Când spun numărul, mi se pare mult. Când mă uit la mine, nu știu ce să zic. Sunt la o intersecție, între ce-am fost și ce-aș putea fi, ocupată încă să mă eliberez din programările din trecut. Faptul că am avut tumora cerebrală pe ambii lobi centrali (medicii spun că ar fi crescut în 15-20 de ani) și cortexul prefrontal inflamat o vreme nu m-a ajutat să procesez mai devreme traumele pe care le-am adunat în mine din cauza toxicității în care am crescut acasă. Din contră, m-au blocat în ele ani de zile, cu o amigdală ultra-activă.
Abia acum, după ce m-au mai răvășit niște furtuni, am ajuns – sper– la fundul sacului. Dar fundul sacului este ca pielea bătătorită cu lovituri.
Deși m-am găsit și m-am crescut, simt uneori că în mine încă e un copil amputat emoțional. Am momente când acel copil parcă ar avea nevoie să-i crească brațele cu care să se prindă de adulții semnificativi din viața lui, să fie luat în brațe, alinat, iubit. Ca un fluture care își dorește să-i crească aripi și să zboare. Iar zborul să-l elibereze.
Deși pot empatiza și pot înțelege oamenii într-un mod foarte profund – pentru că am lucrat cu mine foarte mult la maturitate și, contrar prescripțiilor tatălui meu, am o sensibilitate extraordinar de mare -, am momente când simt că nu mă pot conecta nici cu apropiații mei și nici cu mine. Sau poate refuz să o fac.
Deși sunt un om prietenos, păstrez o distanță precaută și uneori afișez o răceală descurajantă pentru ceilalți. Mă protejez atent: nu oricine poate ajunge la mine, iar dacă m-am deschis, pot să mă închid ușor și să mă retrag departe. Dacă observ că cineva îmi face rău, pot să am reacții de apărare dure. Apoi, mă simt confortabil singură. Pentru că singură m-am simțit toată copilăria. Și pot să țin la oameni de la distanță.
Deși îmi iubesc copilul nespus și îi sunt recunoscătoare că m-a învățat ce e iubirea adevărată, am momente când sunt în război cu propria maternitate. Pentru că ce am trăit toxic în copilărie vine în valuri peste mine exact acum, și-mi întunecă bucuria întâlnirii cu fiul meu: frici; durere; relația alor mei; relația lor cu mine și cu fratele meu; răni; interpretări negative; emoții reprimate, fără nume, fără formă, dar cu forță distructivă; frustrare; amenințări; lovituri; cuvinte grele; tăceri; răceală; lipsă de sens; lacrimi; nesiguranță; neputință; depresie.
Desigur, am învățat că ajung la liman, după fiecare val. Totuși mi se tot întâmplă ca exact când cred că am vindecat ce aveam de vindecat, un val nou mă lovește din senin. Și o iau de la cap prin labirint. Mă întreb câteodată: Oare suferința adunată de un copil care altfel râdea foarte mult în copilărie se termină vreodată? Oare cum arată o maternitate fericită? Oare voi termina vreodată lupta cu valurile?
Închisorile interioare
De când s-a născut fiul meu, mă lupt, mă desfac în bucăți, mă reconstruiesc, ca să nu repet greșelile părinților mei, ca să vindec depresiile diverse pe care le am în mine: de la mama, preluată prin transmisii emoționale imediat după naștere, din traumele copilăriei, din post-partum. Mă lupt ca să aflu cine sunt cu adevărat și să rămân un om bun. Iar din toamna lui 2018, mă lupt să văd cine sunt, dincolo de ce m-a făcut tumora pe creier să fiu.
Îmi iubesc părinții și le sunt recunoscătoare pentru ce au făcut bun pentru mine. Cu siguranță nu aș fi devenit ce sunt fără sprijinul lor. Mama m-a ajutat enorm toată viața mea. Cu ea am vorbit adesea despre greșelile lor din copilărie. Am ajuns târziu, după operația pe creier, să am empatie pentru ea, pentru propria ei suferință. Să am înțelegere pentru tot ce s-a întâmplat și să iert ce aveam de iertat. E un om bun, care a suferit mult. Și tata era un om bun, care a suferit mult. L-am iertat și pe el. Abia recent. Am înțeles de la ei cât de important e să vindeci suferința interioară.
Cred că suferința ne face să ne rănim unii pe alții, ne face să devenim absenți la ceilalți, chiar și când sunt apropiați, să ne pierdem umanitatea. Ne închide în închisori interioare, iar noi ne construim niște povești ca să raționalizăm pierderea libertății și a încrederii în ceilalți. Cred că rănile care în copilărie ne-au făcut să ne simțim neiubiți – fără să fie nevoie să fie din abuz – ne pot îndepărta de iubire pentru toată viața. Ne împiedică să ne trăim iubirile, oricare ar fi felul lor. Dar iubirea ne dă sensul vieții: atunci nu înseamnă că ne pierdem busola?
E loc de schimbare?
În sistemul de valori pe care ai mei mi l-au inculcat prin partea bună a educației, un loc central a fost să ajut, să fiu corectă, integră, responsabilă, liberă, să mă descurc. Am încercat să aplic aceste valori în propriul meu proces de vindecare, tocmai pentru că din copilărie, din fericire, am primit și resurse. Așa că am vrut să mă eliberez de răni, să rămân integră și să nu mă las pocită pe dinăuntru de suferință, și să ajut, sa fac bine. Și mi-am asumat responsabilitatea pentru viața mea, pentru vindecarea mea, refuzând să fiu o victimă.
Am început prin a căuta să fac cât mai bine copilului meu: l-am crescut altfel decât am fost crescută, oricât de greu mi-a fost. Apoi, am încercat să ajut în jurul meu, adesea trimițând oamenii să-și confrunte suferința la terapie. Așa cum am făcut și eu.
Acum, la 45 de ani, public acest text. Pentru că acum pot. Și pentru că vreau să ajut oamenii să înțeleagă, să vadă că suferințele din copilărie lasă urme, uneori pentru toată viața. Chiar și pentru un om puternic, lupta pentru a le învinge e dură, pierderile sunt grele. Îmi doresc ca, citindu-l, oamenii să reușească ia cele mai bune decizii:
- în felul în care se poartă cu copiii lor – foarte mulți părinți din România încă își lovesc copiii, probabil pentru că și ei au fost loviți în copilărie; multe cupluri preferă să continue o relație nefericită, din diverse motive, ignorând impactul asupra stării emoționale a copiilor;
- în felul în care poartă cu ei înșiși – mulți adulți neagă și nu vindecă rănile din copilărie, chiar dacă le creează probleme imense în viața lor, în relațiilor lor de la maturitate și în relațiile lor cu proprii copii;
- în felul în care se poartă cu cei din jur care trec prin situații dificile, din cauza suferinței de acasă, cărora pot să le întindă sau nu o mână de ajutor.
***
Dacă ați ajuns până aici și vreți să dați voi o mână de ajutor, vă rog, alăturați-vă campaniei pe care o fac de ziua mea pentru Asociația Luthelo, care sprijină recuperarea femeilor și copiilor victime ale violenței domestice: .
Îi sunt recunoscătoare Asociației Luthelo că a fost de acord să fac această campanie. Organizația se ocupă de cazuri mai grave decât propria mea experiență din copilărie. Și decât a multora care vor fi citit acest text. Dar asta nu înseamnă că nu putem avea empatie, că nu putem înțelege, că nu putem folosi măcar o parte din experiențele noastre pentru a înțelege nevoia de ajutor a acestor oameni.
Ne-am întâlnit online și pe telefon, când eu tocmai vindecasem niște răni din copilărie care m-au luat prin surprindere. Amintirea era încă proaspătă și puternică în mine; la fel și senzația de eliberare din închisoare și durerea pentru ceea ce pierdusem, din cauza lor. Mi-a fost teamă că nu pot să strâng suficienți bani, din lipsă de timp și energie, precum și pentru că știam că subiectul e sensibil. M-am întrebat dacă pot scrie mai mult decât câteva postări sterile pe Facebook. Și-am scris aici.
Au fost însă donații suficiente ca să ridicăm de două ori pragul și să trecem de 3000 de lei (pusesem pragul minim la 2000 de lei). Le mulțumesc și aici tuturor donatorilor! Apoi am aflat că Asociația tocmai lucra pentru a ajuta o nouă mămică să scape, împreună cu copiii ei, dintr-un adevărat infern de acasă. Au nevoie urgent de 25.000 de lei pentru această intervenție: casă, masă, avocat, terapie, haine, etc. Banii strânși în campania făcută de mine vor merge către acest caz, pentru că alte resurse nu au deocamdată.
Așa că, dacă vreți să ajutați și voi, donați aici, vă rog: .
Cum e ziua mea, îndrăznesc să visez că vom strânge chiar 25.000 lei! 🙂
Mulțumesc!
