Acum mulți ani am conchis că nu sunt prea grozavă cu planurile personale. Am zis că așa sunt eu și trebuie să mă obișnuiesc cu asta. După fiecare discurs de acest gen, menit să accept cât de neputincioasă devenisem când era vorba de mine, de interesele mele, de preocupările mele, de visurile mele, mă certam singură.
Îmi spuneam că, totuși, într-o altă perioadă a vieții, pe care cu greu aș fi putut să o localizez în timp, reușisem să-mi fac planuri personale. Și să mă și țin de ele. Așadar de ce nu aș putea și acum? Trebuie să fie o soluție! Trebuie să fac ceva! Trebuie să mă odihnesc, că sunt doar foarte obosită.
Mă uitam înapoi si vedeam rezultatele în viața mea, în cariera mea, dar nu reușeam să înțeleg cum de putusem să fac asta, pentru că, pe măsură ce mă apropiam de momentul prezent, vedeam cum se înmulțeau rateurile.
Între mine și capacitatea mea de a-mi planifica viața intervenise o ruptură. Enormă. Nu înțelegeam cum de putusem să fac planuri în trecut. Și nu înțelegeam cum de nu mai puteam atunci.
Uneori, când încercam să mă gândesc mai intens la asta, să mă forțez să construiesc un plan pentru mine, aveam o senzație extrem de ciudată. O simțeam aproape fizic, deși era în capul meu. Mintea mea parcă intra într-un scurtcircuit, urmat de un bruiaj care îmi dădea o dezorientare amețitoare. Urma un întuneric. Da, simțeam și vedeam cum mintea mea se cufunda în întuneric, un întuneric agitat. Doar pentru că încercam să-mi fac planuri pentru mine.
Era o stare atipică, care aducea un tumult interior mut. Nu rezistam în el. Dacă insistam, simțeam că mi se face rău. Mai mult, simțeam că era ca și cum ceva mă respingea din locul acela. Așadar, mă orientam rapid spre altceva. Asta uneori însemna că luam o pauză, alteori că abandonam, alteori că amânam.
Erau zile când puteam totuși să-mi fac o to do list, dar fără să mă țin de ea. Era foarte obositor. Erau zile când nu reușeam nici măcar să fac un to do list, de parcă mereu se punea ceva între mine și intenția, decizia mea de a face această listă. Nu era o simplă procrastinare. Pur și simplu, parcă activitățile zburau din mintea mea, nu se lăsau transpuse în niște concepte, pe o foaie de hârtie. Cât despre planurile mari…
Mi-am dorit foarte mult să fac lucruri, să-mi trăiesc viața. Așa că nu am cedat complet. Fără să știu, mi-am dezvoltat diverse alte tehnici ca să fac lucruri, fără să-mi fac planuri. De exemplu, proiectam o viziune și vizualizam foarte puternic. Îmi foloseam creativitatea extraordinar de bogată ca să văd ceea ce nu puteam planifica. Uneori „vedeam” lucrurile până la detaliu, alteori era o „vedere” de ansamblu. Investeam în acele vizualizări foarte multă energie. De aici, cumva, creierul meu începea să funcționeze si să livreze, pas cu pas… dar și oboseam. Oboseam profund și cuprinzător. Uneori mă opream, alteori nu.
Apoi, mă mobiliza iubirea. Iubirea pentru copilul meu, în primul rând. Mă mai mobiliza conștiința morală. Am ales acum mulți ani, când eram cumplit de furioasă pe tot ce trăiam și pe tot ce pierdusem din viața mea, să fac Bine, pentru simplul motiv că nu voiam ca, din furie, să devin un om rău. Așa am reușit să-mi vindec furia și să-mi găsesc, tot fără să știu, o resursă care să mă mobilizeze când busola mea interioară era dezorientată. Mă mobiliza dacă promiteam altora să fac ceva, dar deja ieșeam din zona personală și aici îmi era mai simplu, dacă cuvântul „simplu” poate fi folosit în acest context. Mă mobiliza frica… Amigdala era oricum suprasolicitată.
Am aflat în octombrie 2018 că nu mai putusem să-mi fac planuri de viață din cauză că o tumoră (un meningiom foarte mare la momentul diagnosticului) îmi presase ani de zile centrii nervoși responsabili cu acest proces (printre alții). În plus, ambii lobi frontali s-au inflamat la un moment dat. Habar n-am când, cert este că porțiunile inflamate de creier nu funcționează.
Cred că dorința de viață, creativitatea, iubirea, alegerea de a face Bine, frica au fost printre factorii care mi-au redesenat rețelele neuronale și mi-au permis să funcționez, chiar în timp ce tumora creștea și mă afecta tot mai puternic. Se numește neuroplasticitate, face parte din minunile creierului uman și este una din resursele majore de reziliență pe care le avem.
A-ți face planuri de viață înseamnă să-ți construiești viitorul, să știi că ai putere asupra zilei de mâine, asupra momentului care urmează după „acum”. După operație, am început un proces dificil de recuperare a acestei abilități. Am retrăit scurtcircuitări, neguri, amețeli. O dată. De două ori. De nenumărate ori. A trebuit să plec, să mă întorc, fiind în același timp prinsă în mintea mea. Să abandonez, să o iau de la capăt. Până când am reconstruit circuitele neuronale adecvate.
M-am temut că nu am scăpat de acele stări și că, poate… nu mă recuperez. Mi-a fost frică. O frică profundă că nu-mi pot reveni. O frică profundă că eu nu-mi voi mai putea construi viitorul vreodată.
În vara trecută, într-o dimineață, când încercam să-mi organizez ziua în minte, pentru că urma să plec la munte, am trăit aceeași serie de stări: scurtcircuit – bruiaj înnegurat – amețeală – blocaj. Am avut și o senzație aproape fizică de tensiune în spatele frunții, adică acolo unde fusese tumora. Doar că de data asta m-am urmărit pe mine, conștient, cum mă retrăgeam din procesul cognitiv. Cortexul meu prefrontal – înainte de operație strivit sub tumoră – acum funcționa. Am început să procesez ce se întâmplă în mine. Am lăsat golul din capul pieptului să crească doar cât să se întâlnească cu un gând rațional: medicii îmi spuseseră la ultimele controale că creierul nu are nimic și e pe deplin funcțional. Creierul meu e pe deplin funcțional. Creierul meu nu mai are nimic. Dacă creierul meu nu are nimic, ce simt?
Am realizat atunci că trăiam amintirea traumei ca și cum ar fi fost însăși trauma. Să nu-mi pot construi viitorul a fost o traumă, pe care nu am conștientizat-o, nici la momentul respectiv și nici multă vreme după operație. Până în dimineața aceea, când, după retragere, m-am întors înapoi. Am tras aer în piept, mi-am spus că nu mi se întâmplă nimic rău și mi-am impus să trec prin negură și amețeală, formulând în mod rațional și conștient, în mintea mea, cum aveam să-mi organizez ziua. A fost dificil, dar am reușit. Am trăit o senzație uluitor de puternică de libertate. Încă nu puteam face multe – de exemplu, să conduc mașina -, dar sentimentul de libertate interioară a fost de neegalat.
Să nu ne putem vedea viitorul, să nu ni-l putem construi este o amputare a perspectivei noastre de viață. Nu știm încotro mergem, sau dacă mai putem merge încotro ne dorim. Nu știm ce e dincolo de ce se vede acum, în acest moment. Nu știm dacă putem aspira spre ceva mai bun, mai frumos, ceva să ne împlinească. O amputare înseamnă pierdere. Pierderea înseamnă durere.
Trăim în ultimele săptămâni fără să mai știm cum arată viitorul. Nu că am fi avut vreodată control asupra viitorului, dar acum ne este greu să îl anticipăm și, mai ales, suferim că pierdem ceea ce ne propuseserăm să avem. În locul bucuriilor pe care ni le propusesem, avem durerea pierderilor și a nesiguranței. În locul lucrurilor pe care le prevedeam, avem nesiguranță și teamă. Trăim o traumă și poate nici măcar nu știm că ce trăim este o traumă. În schimb, nu ne-am pierdut facultatea de a planifica, de a organiza, de a acționa, chiar dacă frica poate să ne amorțească o vreme.
Mă uit la această pandemie ca la o experiență de transformare: multe lucruri nu vor mai fi la fel. Dar nu știu cum ne vom transforma nici ca societate și nici ca indivizi. Depinde de fiecare în parte și de noi toți, la un loc. Nu am așadar o perspectivă asupra viitorului. Însă am început să mă proiectez pe mine în acest viitor. Și o fac în mod conștient. Acesta este unul din exercițiile mele de reziliență pe care am început să le fac, în mintea mea, ca să ies din starea de tulburare pe care mi-a dat-o amputarea perspectivei asupra viitorului meu din cauza coronavirusului.
Să mă văd pe mine clar, într-un viitor neclar.
Aceasta este meditația pentru reziliență, pe care învăț să o fac în vremea coronavirusului. O trăiesc ca pe o experiență puternică de rupere a negurii pe care pandemia a adus-o în viața mea.
Să mă văd pe mine clar, într-un viitor neclar.
Este un angajament față de mine să rămân eu însămi, să păstrez controlul asupra felului în care mă construiesc eu pe mine însămi, să-mi păstrez direcția pe care merg de mulți ani: să aleg Binele, indiferent de câte greșeli fac; să nu mă înrăiesc, indiferent cât de mult sufăr. Experiența unei vieți cu tumora pe lobul frontal mi-a arătat că pot face asta.
Să mă văd pe mine clar, într-un viitor neclar.
Și acționez, astfel încât să rămân Omul care sunt, cu lumea mea interioară protejată de furtunile exterioare. Îmi reașez apele în matca lor treptat, pentru că știu cât de important este echilibrul. Încerc chiar să devin un Om mai bun, dacă tot e rost de transformare.
Să mă văd pe mine clar, într-un viitor neclar.
Și din ce văd, încerc să mă aleg pe mine, așa cum vreau să fiu, în ciuda presiunii externe. Nu-mi iese în fiecare zi, dar o iau de la capăt în fiecare zi. Și văd cum, de fapt, viitorul începe în prezent. Și acționez.
Să mă văd pe mine clar, într-un viitor despre care habar n-am cât va mai dura. Însă știu că, atât cât va fi, stă în puterea mea să fac să se schimbe ceva. Și acționez.
Nici măcar nu trebuie să fie acțiuni mari. Trebuie doar să fie acțiuni consistente cu cine sunt eu, în străfundul meu.
De aceea mi-am donat ziua de naștere, de pe 15 aprilie, Asociației Dăruiește Viață și strâng bani pentru dotarea cu echipamente a medicilor și a personalului medical. Nu am suficient timp să mă ocup de proiect și nu îl derulez cum aș face o campanie de fund-raising, pentru un client. Este mai degrabă o muncă de construcție, pentru a crea un teritoriu de speranță, de acțiune, de generozitate, de viață, pe care să-l putem împărtăși noi, donatorii, cu cei care sunt sub amenințarea morții: medicii și personalul medical expuși virusului din cauza lipsei de echipamente.
Este și o reamintire a faptului că, oricât de bine am fi protejați în casele noastre, suntem interdependenți. Perspectivele asupra viitorului nostru se îngustează cu fiecare medic, cu fiecare asistent(ă) care se îmbolnăvește într-un spital.
Dacă vreți să contribuiți, intrați pe acest link. Durează 3 minute, donația se face cu cardul și banii ajung direct în conturile Dăruiește Viață.
