Viața în ciuda morții

Felul în care ne uităm la propria moarte definește felul în care ne vedem viața.

Dintre toate sensurile pe care le poate avea această afirmație, am să mă opresc la unul singur.

Am trăit ani de zile fără să văd cum se apropia moartea de mine. Îmi cotropea viața, în cele mai adânci și mai ascunse cotloane, în zonele pe care credeam că le știu bine, pentru că le construisem eu, prin muncă, și pentru care lumea mă recunoștea – expertiza și conduita mea profesională. Avansa hotărât, mușcând hulpav din mine și din existența mea. Eu însă nu o vedeam.  

De-a lungul timpului, am simțit ceva din mușcăturile ei, unele pierderi, unele atacuri, o stare generală proastă. Le-am luat izolat, fără să înțeleg că ce se întâmpla cu mine era mai grav decât ce percepeam. Găseam diverse explicații, dintre care au dominat până la final oboseala cronică și stresul.

Atacurile i s-au întețit în timp; situația s-a acutizat. Am ajuns să mă simt tot mai rău, într-un mod nedefinit. Spre final, între toamna lui 2017 și toamna lui 2018 și cu precădere începând cu iulie 2018, parcă preluase controlul în mine și mă conducea sigură de sine către negura finală.  Alunecam în hău și nu înțelegeam. De fapt, nu mai înțelegeam multe dintre lucrurile care se întâmplau cu mine sau pe care le făceam. Nu înțelegeam că nu înțelegeam…

Știam doar că mă simt tot mai obosită, mai agitată, mai stresată. Identificam un amestec ciudat de stări, pe care nu le puteam numi și nu realizam pe deplin că le am. Mulți – inclusiv medicii care vedeau că analizele erau mereu bune – îmi spuneau să muncesc mai puțin.

În realitate, moartea îmi strângea creierul într-o încleștare rece și îi dădea comenzi, fără să se afișeze vizibil. Mă rupea, legătură cu legătură, de mine însămi, de lume și de universul mea drag, pe care mi-l construisem, luptându-mă fără să știu timp de ani de zile chiar cu solul ei. O tumoră crescuse din meningele meu, lent și cu determinare, în ultimii 15-20 de ani, potrivit estimărilor medicilor. Ajunsese la dimensiuni periculoase (diametrul estimat la RMN a fost de 5,5 cm) și presa cortexul prefrontal, pe ambele emisfere. În această luptă, creierul se inflamase și, în ceea ce consider a fi fost o încercare de apărare, se deplasase spre partea din spate a cutiei craniene. 

Am ajuns la spital, la sfârșitul lui septembrie 2018, dusă de două prietene și colaboratoare, Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu, care observaseră, din felul în care nu mai lucram și nu mai dădeau de mine, că era ceva în neregulă cu mine. Eram atât de ruptă de mine însămi, încât nici când am văzut pe RMN imaginea acelei mingi imense presând pe cortexul meu prefrontal, nu am realizat ce mi se întâmpla.

Am recunoscut din prima zona creierului pe care apăsa, am realizat imediat cât de mare este intrusa, mi-am amintit cât de importantă este zona afectată pentru funcționarea normală a unui om, dar nu am putut procesa informația mai departe. Creierul meu reușea să recupereze unele informații din ceea ce citisem ani de zile, dar nu mai putea să facă niște conexiuni care să mă ajute să mă reprezint pe mine însămi, într-un mod realist.

Nu am simțit frică la această primă discuție cu neurologul. Frica a apărut abia la consultația cu neurochirurgul, în aceeași seară, când mi-a prezentat operația și am vizualizat deschiderea craniului. I-am spus însă pe loc că vreau să mă operez. Era singura mea certitudine într-un moment de schimbare a paradigmei de viață. 

Acela a fost unul dintre cele trei vârfuri de conștientizare din ultimele zile dinaintea operației. După fiecare vârf, a urmat o cădere. Fiecare cădere – tot mai adâncă. Mai întâi, continuând fuga mea din ultimele luni de mail-uri, sms-uri, mesaje și telefoane, din cauza senzației fizice de creier suprasaturat, m-am izolat și mai mult după ce am aflat diagnosticul. M-am izolat și de ce aveam de făcut ca să supraviețuiesc. O stare cruntă, pe care încă nu o pot defini, mă împiedica să deschid mail-ul sau să sun la clinică, deși știam că trebuie să planific operația: îi spusesem copilului că mă operez și mă gândeam că e singura soluție, când puteam gândi. 

Nu am mai putut să răspund nici mesajelor de la Carmen și Oana. Undeva, în mintea mea, mă agățam de ele ca de un colac de salvare, dar nu reușeam să le strig. Știam de atunci că fără ele nu aș fi ajuns la doctor. Acum știu că, fără să merg atunci la doctor, azi nu aș mai fi fost. Nu reușeam totuși să fac gestul banal de a pune mâna pe telefon și de a le suna. Așa cum nu mai reușeam să fac multe, deși îmi mai aminteam uneori de ele. Distanța de la gând la acțiune devenise de neparcurs în uluitor de multe aspecte ale vieții mele, iar memoria îmi juca feste. Dar eu nu realizam. Mă cufundam tot mai des într-o stare înnegurată, de necuprins în cuvinte.  Rămâneam acolo nedefinit. Apoi mă ridicam iar la suprafață și făceam mici lucruri, reminiscențe din viața mea. 

Îngrijorate de tăcerea mea, Carmen și Oana au venit și m-au luat de acasă joi, 27 septembrie 2018, și mi-au dat impulsul să sun la clinică. A fost prima acțiune pe care am putut să o fac după diagnostic. Apoi, epuizată, nu am mai putut să fac nimic coerent ca să mă pregătesc de operație, deși am încercat. Coerent era doar felul în care zăceam în semi-obscuritate, aproape ruptă de mine. 

Al doilea vârf de conștientizare a fost în seara de vineri, 28 septembrie 2018. Am înțeles într-un moment de trezie că, timp de două ore, am stat nemișcată în pat, mai pierdută în negură ca niciodată. M-am mobilizat cât să dau un sms la clinică cu o descriere succintă a stării. Am primit răspuns că-mi devansează operația cu o săptămână, iar a doua zi la ora 8 mă așteaptă pentru internare. Cred că acea decizie a clinicii face parte din seria de acțiuni care mi-au salvat viața.

La puțin timp după ce am confirmat operația, am reușit să mă mobilizez într-un mod surprinzător. Mi-am făcut geanta pentru spital și, pentru prima oară în luni de zile, am văzut o fărâmă din marasmul profesional în care ajunsesem: am realizat că sunt proiecte profesionale în care de fapt eu nu am mai putut lucra și nu mai aveam cum să mai lucrez. M-am gândit la acei oameni care și-au pus încrederea în mine cu responsabilitatea cu care intru în proiecte și m-a durut. Am știut că, oricât mi-ar fi fost de dificil să scriu, eu aveam datoria să îi anunț ce se întâmplă. Nu puteam delega. Cu ultimele resurse, am trimis scurte mail-uri explicative clienților cu care lucram și colegelor mele. După care m-am prăbușit epuizată. Am mai apucat să-mi spun doar atât: „Sper să mă trezesc la timp ca să fiu la 8 la spital.” 

Al treilea vârf de conștientizare a fost legat de fiul meu și de frica lui că voi muri, dar voi vorbi altă dată despre asta. 

În dimineața de luni, 1 octombrie 2018, am fost operată. Trecuseră șapte zile de la diagnostic. În ciuda dimensiunilor, a stadiului („ai venit în criză”) și a amplasării, intervenția chirurgicală a fost excepțională. Unul dintre primele gânduri pe care le-am avut după ce m-au adus de la ATI, în salon, a fost că m-am născut pe 15 aprilie 1976 și am renăscut pe 1 octombrie 2018, la 42 de ani. Și mi-era tare bine, pentru prima oară după un timp îndelungat de chin nedefinit…

Toate aceste lucruri pe care le-am spus aici și multe altele pe care acum le înțeleg nu le-am putut conștientiza decât după operație. Din fericire, creierul meu extraordinar, care m-a făcut să mă construiesc în toți acești ani în ciuda tumorii cu care se duela, a dat primele semne de reactivare imediat după ce am fost trezită din anestezie, iar de atunci procesul de recuperare – dificil și profund – a continuat pe o linie ascendentă și este un succes. 

Mi-am propus curând după intervenția chirurgicală să vorbesc despre ce a însemnat pentru mine să mă recuperez, despre cum mi-am organizat reziliența, chiar  atunci când procesele cognitive și emoționale erau date peste cap, despre cum m-am construit pe mine în timp, luptând cu tumora de care nu știam și cu efectele ei și ale operației. Am început să scriu o carte despre această experiență, dar mai durează. Este un drum dificil. 

O fac pentru că vreau să dau celorlalți ceva bun din această experiență.  Am văzut pe pielea mea cât de importante sunt dezvoltarea integrată și armonioasă a creierului, sănătatea mintală și echilibrul emoțional, adică aspecte intrinseci ale identității noastre umane care sunt neglijate. Am trăit ce înseamnă să pierzi legătura cu tine și cu lumea, iar apoi să o regăsești. Știu cât contează să ai acces la experiențele altor oameni, atunci când tu însuți te confrunți cu o situație de un necunoscut total pentru tine, habar nu ai de unde să o apuci și ce se întâmplă cu tine.

Am văzut cât de mult ne afectează lucruri care ni se întâmplă zilnic, pe care nu le considerăm la adevărata lor valoare sau non-valoare. În plus, în România, spre deosebire de țările occidentale, nu există asistență post-operatorie pentru persoanele operate de tumori pe creier. Recuperarea poate fi dificilă, provocările sunt grele, atât pentru pacienți, cât și pentru familii. Îmi doresc să dezvolt un proiect în acest sens și, în funcție de resurse, voi face ceva. Idei am, nevoile le-am înțeles măcar parțial, pe pielea mea și citind articole din occident.

O fac pentru că, în tot acest uragan, am avut câteva atuuri pe care nu le au mulți. Tumora nu a fost canceroasă. Creierul meu este senzațional și am reușit în timp să-l modelez într-un mod care m-a ajutat să supraviețuiesc și să mă recuperez. Anterior citisem și lucrasem foarte mult cu mine pe zona psiho-emoțională. Aceste informații, inclusiv despre neuroplasticitatea creierului, și experiențe s-au reactivat rapid în memoria mea după operație, exact când eram mai debusolată, și mi-au ghidat refacerea. Expertiza în comunicare m-a ajutat și ea fundamental.

Familia mea, printre care fratele meu, un chirurg foarte bun, a făcut zid în jurul meu și m-a ajutat să înțeleg multe lucruri care mi se întâmplau post-operator și să trec printr-o perioadă în care nu puteam avea grijă de mine. 

Prietenii mei și oameni necunoscuți m-au sprijinit să am acces la medici deosebiți și la servicii medicale de calitate, atât pentru a face operația, cât și după aceea. Alți prieteni – avocații de la Tucă Zbârcea și Asociații – m-au ajutat să rezolv diverse probleme juridice, atunci când eu nu puteam să mă ocup de ele, pentru că, de exemplu, nu reușeam să citesc un mail sau să completez un formular și, mai ales, nu aveam voie să mă stresez, să mă agit și să mă confrunt cu orice fel de situație negativă.

Colega mea, Magda Pescariu, a fost un adevărat stâlp pentru OMA Vision și pentru mine personal, punându-și toate resursele la bătaie, ca să compenseze absența mea de la serviciu. Clienții – cu excepția unuia – au înțeles că m-am confruntat cu ceva ce nu mai puteam controla și că, dincolo de servicii, a fost o chestiune de viață și de moarte. Unii dintre clienții cu care lucrez și acum au fost adevărate modele de leadership și de etică profesională în atitudinea lor față de mine. Banca m-a sprijinit, ceea ce mi-a permis să mențin compania în lunga perioadă în care nu am lucrat. 

Pe Facebook, prieteni, colegi, cunoscuți sau friends m-au ajutat interacționând cu mine, trimițându-mi gândurile lor bune, stând de vorbă cu mine. Totul, în termenii mei: Săptămâni întregi mi-a fost greu să construiesc niște propoziții sau să le citesc. Inițial, citeam extrem de puțin – uneori doar câteva cuvinte mă oboseau și le pierdeam firul. Mă exprimam greoi și făceam greșeli, dar, atunci când eram activă, continuam să o fac, cu măsură, adaptându-mă la ce puteam. Știam că creierul meu avea nevoie de exercițiu și de socializare, pentru a se recupera.  Apoi au fost și vizitele la domiciliu pe care le-am primit și care m-au ajutat enorm să mă ridic. Niciodată nu am mâncat mere mai bune decât cele pe care le-am primit de la vizitatorii mei, deși, după operație, îmi pierdusem complet gustul și mirosul…

De fiecare dată când mă uit la toți cei care m-au ajutat, dincolo de faptul că îmi crește inima și simt recunoștință, văd o imagine simbolică: dacă tumora m-a făcut să mă rup treptat de oameni și să mă izolez în negura ei, salvarea și recuperarea mea au fost posibile datorită mobilizării oamenilor din viața mea și chiar a unora pe care nu îi cunoșteam înainte. Singură nu aș fi reușit. 

Am să revin acum la ce am scris la începutul acestui articol: „Felul în care ne uităm la propria moarte definește felul în care ne vedem viața”. Am luat decizia să scriu pe blog despre această experiență curând după operație. Dar am avut nevoie mai întâi să o procesez măcar parțial și să mă recuperez, dată fiind complexitatea emoțională, cognitivă și fiziologică a întregului proces. 

Până acum câteva zile, mai exact până pe 22 aprilie, amintirea felului în care tumora a preluat controlul asupra vieții mele și m-a condus spre moarte aproape că reactiva în mine ceva din negura din ultimele luni de conviețuire cu intrusa. Nu aș fi putut scrie pe blog în condițiile acestea.

Pe 22 aprilie, am urcat pe primul meu traseu montan de după operație, îndeplinindu-mi visul și promisiunea de a reveni pe munte. Eram în Măcin, pe culmea Pricopanului. Cel mai înalt vârf abia dacă atinge 374 de metri, din ce am văzut eu pe marcaje, dar are provocările lui. Era a doua tură pe Pricopan, iar muntele se arăta diferit: primăvara își făcuse loc greoi, din cauza iernii grele. Florile și țestoasele erau mai puține. Traseul a fost pentru mine o lungă meditație asupra vieții, poate pentru că și muntele își regăsea viața mai lent. Eram avidă de primăvara luxuriantă pe care o cunoscusem pe Pricopan în urmă cu câțiva ani.  În timp ce urcam, am acceptat că primăvara e altfel în acest an. Am început să mă bucur de ce văd în viață pe munte. 

Apoi m-am uitat în mine, așa cum făceam mereu când mergeam pe munte. Am văzut că experiența luptei mele cu tumora care mi-a luat în stăpânire creierul nu este exclusiv experiența unei morți care se instala pe nevăzute în mine, ci este în egală măsură experiența luptei mele pentru a-mi trăi viața pe care o doresc.

M-am luptat pentru a fi eu însămi, fără să știu că dau această luptă și cu ce mă lupt. În ciuda tumorii, care a crescut în mine în cea mai prolifică perioadă a vieții mele de până acum și a problemelor pe care mi le-a creat și dincolo de greșelile, rateurile, eșecurile inerente, eu, ca om, m-am construit pe mine frumos în acești ani.  Provocările prin care am trecut m-au făcut să mă modelez în mod conștient.

Am corectat multe din comportamentele greșite. Am învățat să asum alegerile proaste. Am reușit să procesez suferințele prin care am trecut, inclusiv cele generate de tumoră, astfel încât să nu devin un om rău, să nu mă răzbun pe ceilalți. Am învățat să iert, am înțeles ce înseamnă compasiunea și empatia. Am învățat să mă uit altfel la oameni și la mine însămi. Am învățat să pun lucrurile în perspectivă și să mă uit la nuanțe. Am devenit un om mai bun, deși puteam să o iau în direcția opusă și să transform suferința în frustrare și resentimente. Mi-am asumat responsabilitatea propriei vieți, așa cum era ea.

Mi-am consolidat sistemul de valori, mi-am găsit o formă de echilibru emoțional.  Am căutat Binele, atât în ce puteam eu să fac, cât și în ceilalți.  Am dat enorm și necondiționat. I-am ajutat pe ceilalți să crească și să-și împlinească visurile. Am făcut-o cu bucurie. Am contribuit la comunitate. Am crescut – ca mamă singură – un copil minunat, plin de viață și de energie. Mi-am aflat sensul vieții și m-am ținut de el, chiar dacă, în ultimele luni din 2018 mă ghida inconștient. 

Am construit proiecte frumoase, care fac bine și care transformă spațiul public. Unele dintre ele spuneau povestea inversată în Bine a luptelor din mine. Așa a fost, de exemplu, campania pentru Concursul Enescu 2016, „Trăiește-ți visul!”. Eram într-o perioadă în care mi-era tot mai greu să lupt pentru visurile mele, dar nu voiam să renunț. Am creat o campanie ca să aprind în oameni și în mine energia care dă viață visurilor și pe care eu, fără să știu de ce, nu o mai găseam. În ce mă privește, visurile mi le-am urmat atât cât am putut, dar , în timp, mi-a fost tot mai dificil. Când nu am mai putut să le împlinesc, ca în 2018, tot am încercat să mă țin de ele. Nereușitele nu m-au făcut să le abandonez, ci le-am păstrat vii în mintea mea. Am visat până în ultimul moment, chiar înainte să încep pregătirea pentru operație. Acum am din nou energie să-mi transform visurile în realitate.  

Nu am pretenția că experiența mea spune totul despre viață și moarte. Sunt prea mică în fața acestor lucruri fundamentale ca să afirm așa ceva. Ce spun este că uneori putem  să ne trăim viața în ciuda morții, putem să ne vedem viața, dincolo de spectrul morții, putem să rupem măcar crâmpeie de bucurie din ea.

Urcând pe Pricopan și vizualizând a nu știu câta oară procesul dureros prin care tumora a preluat în timp controlul asupra mea, așa cum am făcut de nenumărate ori în ultimele luni, am simțit brusc și profund în mine setea cu care ani de zile m-am luptat pentru a avea viața mea în ciuda morții.

Am realizat cum viața a clocotit în mine în tot acest timp, exact atunci când priveam din nou cum era să mă duc în moarte, ca o mașină fără frâne într-un zid.

Și am simțit până în străfunduri că nu tumora este ceea ce mă definește pe mine, ci iubirea, libertatea, Binele, creativitatea, puterea de a mă reconstrui și lupta mea pentru a fi eu însămi, chiar și atunci când mi-a fost inuman de greu. Și un creier extraordinar, mai tare ca tumora care l-a chinuit…