A trecut mai bine de o lună de când ne-am întors de la Gura Portiței, destinația noastră aproape ritualică de vară și iată-mă scriind despre această experiență. La începutul vacanței, m-am întrebat dacă aveam să mai găsesc vreun subiect de povestit. În fond, a fost al treilea an consecutiv în care ne-am dus în acel loc: oare ce aș mai putea găsi de spus? Mai ales că…
Gura Portiței
-
-
Știm cu toții cine e Harry Potter, dar pe câți dintre noi îi știe Harry Potter?
Pe mine Harry Potter mă știe, atât de norocoasă sunt! A aflat de la fiul meu, când s-au întâlnit prima oară, în timpul unei plimbări pe care o făceam cu câinele, prin parc. „Desigur că te cunosc, Harry! Mi-a citit mama mea despre tine și despre prietenii tăi!”, a răspuns el, cu o voce ușor intimidată, la nedumerirea micului vrăjitor.Câteva săptămâni mai târziu…
-
– Mama, nu te mai grăbi atât, că nu mai vezi floricica asta frumoasă!
Mergeam grăbită sub un soare dogoritor, pe un drum de pământ galben, uscat, și plin de praf, care tăia ezitant o vegetație dezordonată, ciufulită de vânt, asprită de soare, dar multicoloră. În stânga, o pantă cu ciulini mov și ascuțiți care zgâriau cerul. În dreapta, stuful verde și bogat îmi conducea privirea spre fâșii de apă dulce și albăstruie. -
Am pornit spre Gura Portiței într-o duminică de sfârșit de iunie, după-amiază, după o adevărată tură făcută în cele 30 de ore precedente. Sâmbătă plecasem din București să duc câinele la Craiova, cu un ocol pe munte, până la Lacul Iezer și înapoi, și mă întorsesem acasă duminică dimineață.
Mi-am împachetat lucrurile în viteză, amețită de somn, încropind cel mai aiurit bagaj cu care am fost vreodată într-o excursie cu copilul meu, de când călătorim noi doi împreună.