 |
| Plajă cu dichis la Gura Portiței. Cele sălbatice sunt la doi pași, în afara complexului.(Foto: Oana Marinescu) |
Ampornit spre Gura Portiței într-o duminică de sfârșit de iunie, după-amiază, după o adevărată tură făcută în cele 30 de ore precedente. Sâmbătă plecasem din București să duc câinele la Craiova, cu un ocol pe munte, până la Lacul Iezer și înapoi, și mă întorsesem acasă duminică dimineață.
Mi-am împachetat lucrurile în viteză, amețită de somn, încropind cel mai aiurit bagaj cu care am fost vreodată într-o excursie cu copilul meu, de când călătorim noi doi împreună.
Am luat totuși ce era mai important: jucăriile pentru nisip, mașinile, necesarul pentru baie, cărțile – inclusiv cea de povești, din care i-am citit pe îndelete – și aparatul foto.
 |
| Ciori complice pe umbrele paralele. Pe plajă, la Gura Portiței (Foto: Oana Marinescu) |
Pe la ora 14.00 am reușit să ieșim pe Autostrada A2. Nu mi-era foarte clar traseul, dar știam că trebuia să ajung la Jurilovca până la ora 18.00, ca să prindem vaporașul și să trecem lacul Razim, spre Gura Portiței.
Am condus pe o autostradă liberă, însorită la propriu. La început însă, în ciuda soarelui, răpăiala pe care o simțeam venind dinspre roți, m-a făcut să mă gândesc că i se potrivea mai bine numele de ”Autostrada Dalelor”.
Apoi, cu ochii la câmpurile pline de viață, la berzele care culegeau resturile recoltei fără să sinchisească de tractorul ce se apropia de ele; cu gândul la vacanță și la întrebările fiului meu, m-am înseninat. Mergeam repede, șoseaua înșirând în grabă în sufletul nostru întinderi nesfârșite și vesele de petale de floarea soarelui și de spice de grâu copt.
 |
| Aliniați la start! În restaurant și ei. (Foto: Oana Marinescu) |
Când am intrat pe Autostrada A4, spre Tulcea, au început să se înalțe și lanurile de mori de vânt, așteptându-i parcă, pline de sfidare, pe urmașii lui Don Quijote. Din loc în loc, apicultorii puseseră borne de miere la șosea, ca să-i oprească pe șoferi.
Am ajuns la Jurilovca la timp. Am parcat mașina și am dus bagajele pe ponton. Vaporașul ne aștepta, gol și liniștit.
Din acel moment, toată emoția pe care băiatul meu o disimulase în întrebări și neliniști (”Mama, dacă nu o să-mi placă acolo?”) a ieșit la suprafață, transformată într-o serie nesfârșită de țopăituri, idei de joacă în apă, exclamații și discuții pline de vervă cu alți copii.
 |
| Roșu, negru și albastru. Și un pescăruș în zbor. Complicitățile mării. (Foto: Oana Marinescu) |
Incepea să-i placă această excursie, pe care eu nu o planificasem (făcusem rezervarea cu cinci zile înainte) și la care el nu se așteptase.
Gura Portiței este, după cum îi spune și numele, o poartă. Dar e o poartă cu variante multiple. În primul rând – și așa o știm cu toții – este o poartă între Dunăre și Mare.
 |
| Stuf și apă dulce. Complicitățile Deltei. (Foto: Oana Marinescu) |
Odată ce ajungi acolo, alegi din ce parte vrei să te uiți la lume: dinspre apa dulce, verzuie, plină de nuferi, stuf, papură, pelicani, lebede, carași, crapi și știuci a Deltei, sau dinspre valurile sărate, albăstrui, agitate de vântul aspru uneori, cu plaje sălbatice, înțesate de scoici și de cochilii, cu pescăruși și cu ciori orgolioase, cu delfini care mai dansează din când în când în larg, neperturbați de oameni cu motoare.
 |
| Nuferi albi, frunze gata de decolare – ca în cărți. (Foto: Oana Marinescu) |
Nu e un loc pentru cei care iubesc aglomerația și expunerea colecției de branduri – li se poate face rău prin pustietăți și cu oamenii care vin acolo nu pentru a se uita la ceilalți, ci pentru spiritul Portiței. În plus, atacul țânțarilor la căderea serii i-ar putea seca de energie.
Dar este un loc pentru cei care iubesc complicitățile frumoase ale vieții. Acele mici lucruri mari care dau sare și piper, atunci când nu ne lăsăm duși de valul comercial și de judecăți pripite.
 |
| Un loc în care poți visa, cu ochii duși de ape. (Foto: Oana Marinescu) |
Din complicitatea dintre Dunăre și Mare, iese de fapt o fâșie de nisip pe care poți merge kilometri întregi, printre ape dulci și sărate, lăsându-te să descoperi ce se ascunde, sau ce iese la lumină de acolo.
Fiul meu a legat o prietenie caldă cu un alt băiat și amândoi, într-o astfel de plimbare până la Far, au explorat împreună lumi văzute și nevăzute.
 |
| Prietenie, între ape și povești. (Foto: Oana Marinescu) |
Bucăți de lemne putrezite și șlefuite de ape le-au arătat că pe acolo au eșuat câteva corăbii. Scoicile și melcii le vorbeau.
Au găsit și o lebădă făcută din nisip de niște adulți talentați, care pentru ei a devenit o ființă de basm. Au căutat un delfin. Au făcut trasee de mașini.
 |
| Uneori gloria arată și așa. Când apune, cu complicitatea timpurilor. (Foto: Oana Marinescu) |
Și au explorat – la propriu – adăpostul unor pescari. De departe, la început nu am văzut decât ceva ce părea bordei acoperit de stuf, care stătea să cadă, suit mai aproape de zona cu apă dulce, decât de țărmul mării – mă rog, nu vă imaginați că distanța este atât de mare: doar mergeam pe o fâșie între Mare și Dunăre.
Am crezut inițial că era o cherhana părăsită. În stânga, la vreo 10 metri, stătea falnică, dar solitară, o barcă vopsită proaspăt cu un vernil strălucitor. Părea gata să plece în larg.
 |
| Prăjită la soare, dar gata de pescuit. (Foto: Oana Marinescu) |
Abia dincolo de ea am văzut și o căsuță curată, albă, ce promitea să fie locuită. Pe peretele dinspre mare, atârnau ca pe un tablou de comandă diverși pești puși la uscat: guvizi, pisică de mare, carași, crap și alte soiuri greu de identificat în forma aceea suptă de sevă.
 |
| Aș fi gustat și eu un pește uscat de pe sârmele acelea, dar n-am îndrăznit să cer. (Foto: Oana Marinescu) |
A ieșit din casă un pescar vesel și curios de vizita noastră. Ne-a povestit nostalgic despre cum se pescuia ”înainte”: gloria industriei piscicole a României își ținuse ustensilele în acel adăpost care acum abia mai stă în picioare, iar vasele cu care plecau atunci pescarii în larg erau de câteva ori mai mari decât barca lui cea verde.
 |
| Tot o rămășiță de glorie apusă, dar frumoasă și așa, plină de soare și mare. (Foto: Oana Marinescu) |
Vagoane întregi de pește erau încărcate și trimise de-acolo în țară, spunea el, dar acum…
”Stăm aici și plecăm la pescuit, în funcție de anotimp: pe mare sau pe lac. Ce să facem? Altfel n-avem ce mânca. Stăm și iarna aici. Mergem la scrumbie! Dacă pierzi scrumbia… e rău.”
 |
| Mic îndrumar de uscare a peștelui. (Foto: Oana Marinescu) |
Copiii nu au tot timpul răbdare să asculte despre cum era ”înainte”.
Ei sunt atrași uneori mai mult de ce este în clipa aceea: doi puiandri de căței ascunși printre lemne și un pod cu porumbei au prezentat mai mult interes pentru băieți decât poveștile pescarului.
Ei sunt atrași uneori mai mult de ce este în clipa aceea: doi puiandri de căței ascunși printre lemne și un pod cu porumbei au prezentat mai mult interes pentru băieți decât poveștile pescarului.
 |
| Ce e în pod e mai interesant decât ce e pe sârmă, la uscat. (Foto: Oana Marinescu) |
Ne-am uitat pe rând la porumbeii din pod, cocoțați pe scară. Apoi am mers mai departe, spre Far, pe un vânt aprig, însoțiți de o mare albastră, adunând scoici, melci, lemne și povești inventate de ei, pentru a da un sens recoltei de vestigii de pe plajă.
 |
| Favorita. Ținută princiară, cu complicități în alb și negru. (Oana Marinescu) |
O altă complicitate este între oameni și natură. Spre deosebire de foarte multe zone turistice din România, la Gura Portiței au dezvoltat infrastructura în prietenie cu natura și cu specificul locului. Nu sunt construcții stridente.
Albastrul și albul bungalow-urilor, al căsuțelor de lemn și al vilișoarelor continuă liniștit, pe sub stuful de pe acoperișuri, nuanțele mării, plajelor și cerului.
 |
| Dimineața la 6.30, balet cu umbrele pe o altă plajă cu dichis. (Foto: Oana Marinescu) |
Rândunelele, care și-au făcut cuib pe lămpile albastre de pe terasă, zburau peste farfuriile cu borș de pește ale turiștilor, ca să-și hrănească puii.
Uneori, se adunau mai multe și certau, cu ciripituri ascuțite, pisica locală, care pășea leneșă printre mese, în căutare de plăceri gurmande.
 |
| M-au cam provocat până am reușit să-i prind în flagrant și pe cameră. Ei mâncau sus, noi jos. (Oana Marinescu) |
Buldogul francez al unui angajat patrula flegmatic prin complex, cu urechile făcute radar. Nu părea să aibă o țintă precisă, dar mereu se dădea important. A reușit o dată să prindă o broască țestoasă, cu care i-a făcut pe copii să îl alerge până și-a pierdut suflul și a eliberat prada. Subiect de alte povești…
Angajații, prietenoși și deschiși, contribuiau și ei la senzația de intimitate și complicitate a ta, ca vizitator, cu locul acela.
 |
| Simetrii liniștite pe plajă, în buza mării. (Oana Marinescu) |
De fapt, poate cea mai frumoasă complicitate este cea dintre oameni. Băiatul meu a iubit acest loc și nu a vrut să plece de acolo.
A trăit intens fiecare clipă, fiecare secundă. Marea, nisipul, soarele, animalele, Delta descoperită din barcă, într-o excursie scurtă, dansul și cântecele lipovenești, la foc de tabără, pe malul mării – toate l-au marcat.
Dar cel mai mult l-au marcat prietenii pe care și i-a făcut: un băiat și o fată. Și poveștile pe care le-au creat împreună, în lumea lor: construcții complicate de poduri și șosele pentru mașini; capcane pentru broaște; curse de mașini; labirinturi de necucerit pentru un adult.
 |
| Totul poate fi prilej de descoperire. Complicitatea curiozității. (Oana Marinescu) |
Îi ascultam uneori, fascinată de cum se țesea din discuțiile lor firul unor povești nemaiauzite.
O dată era totuși să cad în capcană. Le făceam fotografii mai de la distanță, încercând să găsesc un unghi bun să-i prind în interacțiunea lor. Brusc am avut o trăire puternică, fulgerătoare, în timp ce mă uitam la ei, din afara jocului lor, că băiatul meu a fost pus într-o situație umilitoare.
Am lăsat aparatul foto în jos și m-am apropiat cu pași mari, croită să intervin, să fac ordine, să-l protejez.
 |
| Picior din stuf, pentru mers pe apă (în timp ce noi eram în barcă). Complicitatea creativității. (Oana Marinescu) |
Din fericire, m-am oprit!
Totul durase doar câteva secunde și, deși trăirea mea fusese puternică, nu lăsasem să se vadă nimic, iar ei își continuaseră jocul nestingheriți.
 |
| Marea Neagră chiar e albastră. Complicitățile valurilor. (Oana Marinescu) |
M-am oprit pentru că am constatat că în realitate nu era nimic umilitor. El tocmai inventa o nouă poveste, crea o intrigă și un rol, pe care îl și interpreta, și o făcea să râdă pe prietena lui.
Și își juca rolul excepțional! A mimat efectiv momentul apoteotic în care personajul creat – o găină care se oua – s-a prăbușit pe cele 80 de ouă făcute și le-a turtit cu zgomot.
Fetița a râs copios. Scena era atât de reală în lumea lor!
Aproape că am văzut și eu o găină înfoiată și guralivă făcând omletă o grămadă de 80 de ouă!!! Am început să râd și eu, odată ce am reușit să mă reconectez la prezent și la momentul lor de bucurie și de fantezie.
Aproape că am văzut și eu o găină înfoiată și guralivă făcând omletă o grămadă de 80 de ouă!!! Am început să râd și eu, odată ce am reușit să mă reconectez la prezent și la momentul lor de bucurie și de fantezie.
 |
||||
| Umbra unei păsări sau o pasăre la înviorare în zori de zi? Răspunsul depinde de unde privim: din trecut sau prezent. (Foto: Oana Marinescu) |
Am stat apoi și m-am gândit: cât de ușor trecutul nostru, rănile neînchise din copilăria noastră, ne fac să acționăm și să intervenim în viața copiilor noștri…
Așa ducem povestea propriilor noastre răni în viața lor.
 |
| Complicitățile între mamă și fiu sunt nenumărate, dar contează atât de mult limitele sănătoase. (Foto: Oana Marinescu) |
Pentru că trăirea din mine provenise de fapt din revenirea la viață a unor amintiri de pe vremea când, copil fiind, fusesem eu umilită de alți copii.
Dacă aș fi intervenit, aș fi stricat o vrajă: o vrajă care construia o poveste și o minunată experiență de învățare și de încredere între băiatul meu și o fată, iar mai departe între el și noii lui prieteni, sau între el și sine.
Poate s-ar fi simțit umilit el însuși în fața prietenilor, sau ar fi crezut că a greșit, sau că nu e bine să creeze povești și să joace roluri. Dacă ar fi fost așa, l-aș fi făcut să sufere și poate chiar să se închidă, chiar dacă intenția mea fusese să-l protejez.
Dar cum poți oare să-ți protejezi copilul de ceva ce ți s-a întâmplat ție, în copilăria ta?
 |
| Dansati cu noi? Complicitățile cântecelor. (Foto: Oana Marinescu) |
A fost pentru mine o experiență extrem de puternică. Cele câteva secunde mi-au schimbat starea pentru întreaga seară.
Am mers apoi la focul de tabără, am fotografiat oamenii cântând și dansând, l-am ascultat pe fiul meu strigând ”Trăiască Delta Dunării!”, dar am păstrat mereu undeva, în minte, un gând despre cum e viața noastră o complicitate permanentă între trecut și prezent, din care ia adesea naștere viitorul.
Și adesea așa modelăm și viitorul copiilor noștri… la fel cum și nouă uneori ne-a fost modelată viața în acest mod, de părinții noștri, prinși încă în trecutul lor.
 |
| Dansuri și cântece de iubire pe plaja de la Gura Portiței. (Foto: Oana Marinescu) |
I-am promis băiatului meu că vom reveni la Gura Portiței. Ca orice poartă, depinde de noi dacă o lăsăm închisă sau deschisă.
Până atunci, trăiește încă intens amintirea experiențelor frumoase avute și se hrănește din noile prietenii pe care le-a legat acolo.
Și e bucuros și intens, la fel ca focul de tabără din ultima noastră seară la Gura Portiței!
 |
| Complicitățile pline de lumină ale unei nopți la Gura Portiței. (Foto: Oana Marinescu) |
Iar eu încă mă mai gândesc… Cât de ușor ne tragem după noi trecutul în prezent… Dar cât de ușor putem inactiva și vindeca rănile trecutului, odată ce alegem să fim complici doar cu prezentul nostru.
Sunt de fapt alegeri pe care avem posibilitatea să le facem. În loc să acționăm ACUM, pentru a încerca să schimbăm ceva ce A FOST, acționăm ACUM pentru a crea o viață plină, frumoasă și liberă, pentru noi și pentru cei dragi nouă, învățând din experiențele avute.
Și da, complicitățile iubirii fac minuni, iar alegerile pe care le putem face pentru că ne iubim copiii sunt extraordinar de puternice… Mai puternice decât orice trecut!
 |
| Vraja copilăriei, neatinsă de poveștile din trecutul unui părinte, rămâne pentru totdeauna. Complicități minunate. (Foto: Oana Marinescu) |
PS: Am scris aceste rânduri ca despre orice altă lecție de viață pe care am învățat-o și pe care am relatat-o pe acest blog. Totuși, pentru cei care – părinți sau nu – doresc să afle mai multe despre cum afectează rănile din trecutul nostru modul în care ne comportăm în relație cu ceilalți și ne creștem copiii, le recomand să participe la atelierele pe care le va susține în România, pe 27 septembrie 2014, Dr. Daniel Siegel, unul dintre cei mai influenţi experţi în sănătate relaţională din lume:
Atelier I: Puterea Prezenţei Conştiente a Părintelui în Viaţa Copilului: Ataşament, Joc şi Transformare (Părintele prezent – cum conştientizarea, înţelegerea şi integrarea propriei copilării şi adolescenţe ne ajută să fim părinţi mai buni; Puterea poveştilor şi a scrisului în vindecarea umană; Triunghiul experienţei umane: relaţia părinte – copil, mintea umană şi creierul ca organ social; Principiile majore ale „Mindsight-ului”; Neurobiologia interpersonală.
Atelier II: Brainstorm: Cum sa ne crestem copiii tinand cont de dezvoltarea si functionarea creierului in perioada 0-24 de ani ( Ataşament şi integrare: influenţa pe care relaţiile şi experienţa de viaţă (ataşamentul) o au asupra creierului şi vice-versa; Creierul copilului de la 0 la 12 ani: o călătorie în înţelegerea etapelor de dezvoltare a copilului; Creierul adolescentului de la 12 la 24 de ani: puternic, fascinant şi provocator.)
Detalii și înscriere aici. Eu una voi merge la acest eveniment, organizat de
AsociaţiaMulticulturală de Psihologie şi Psihoterapie &Otilia Mantelers.
AsociaţiaMulticulturală de Psihologie şi Psihoterapie &Otilia Mantelers.
