 |
| „Mă vezi, Soare? Sunt eu, o stâncă între fagi, dar am luat ceva din culoarea lor!” (Foto: OM) |
Am revenit în Buila în al doilea week-end din octombrie, o ieșire pe care mi-am dorit-o mult și care m-a suprins și mai mult. Am fost cu un grup mixt: pe unii îi știam, pe alții nu.
Prima surpriză a fost să constatăm cât de haină era vremea pe care conduceam noi spre Costești, unde aveam să ne cazăm: exact la ieșirea din București a început ploaia, iar până aproape de Râmnicu Vâlcea a turnat cu găleata. La un moment dat ne-a prins îndoiala și ne-am întrebat, încercând să rămânem în zona de optimism totuși, care era prognoza meteo pentru a doua zi.
 |
| Concurs de cățărare 🙂 (Foto: OM) |
Cu o săptămână înainte, când am stabilit plecarea, vremea se anunțase bună. Dar vineri seara, două site-uri meteo ne spuneau că pe Vânturarița ninge și sunt până la -6 grade.
Am început să inventariem echipamentul de iarnă – ne lipseau doar parazăpezile. Ne-am împăcat cu situația, sperând că zăpada nu s-a depus totuși. Apoi l-am sunat pe Florin, cu care urma să plecăm pe munte, ca să vedem dacă el crede că mai facem vreo ieșire: „Desigur că facem! Mâine va fi soare!” „– De unde știi?” „- Așa spune aplicația!”
Am început să inventariem echipamentul de iarnă – ne lipseau doar parazăpezile. Ne-am împăcat cu situația, sperând că zăpada nu s-a depus totuși. Apoi l-am sunat pe Florin, cu care urma să plecăm pe munte, ca să vedem dacă el crede că mai facem vreo ieșire: „Desigur că facem! Mâine va fi soare!” „– De unde știi?” „- Așa spune aplicația!”
 |
| Bistrița, încă veselă, mai sus de locul unde au sugrumat-o muncitorii (Foto: OM) |
Am râs în hohote: noi nu reușiserăm să găsim acea aplicație. Dar decât să îl convingem că nu e așa, am decis atunci că cel mai înțelept pentru moralul nostru și pentru succesul ieșirii era să așteptăm a doua zi și să stabilim atunci ce facem.
Ne-am întâlnit cu toții sâmbătă dimineață, la pensiune. Ploua mocănește, iar norii se înghesuiau peste sat. Mie îmi era frig în continuu, dar am rămas încrezătoare. Două ore am stat de vorbă, în casă, cu ceai de cimbrișor și cafea.
 |
| Statuie verde, pe Cheile Bistriței (Foto: OM) |
A doua surpriză a fost că la 11, ploaia a încetat, iar norii s-au ridicat timid. Planul ieșirii era clar: sâmbătă aveam să facem două ture ușoare, de încălzire, pentru că nu mai aveam prea mult timp și nici nu eram siguri cât aveau să reziste norii liniștiți: mai întâi pe Cheile Bistriței, iar apoi aveam să urcăm pe Vârful Arnota.
Duminică, ziua care apărea cu soare pe mai multe aplicații deja, aveam să urcăm pe Buila și, dacă vremea avea să ne permită, să mergem și pe Vânturarița.
Duminică, ziua care apărea cu soare pe mai multe aplicații deja, aveam să urcăm pe Buila și, dacă vremea avea să ne permită, să mergem și pe Vânturarița.
 |
| „Azi sunt blond și mă simt bine!” (Foto: OM) |
Am ieșit în traseu plină de bucurie: mă reîntorceam pe munte, după o perioadă dificilă, și abia așteptam să mă cufund în culorile toamnei pe Buila, mai ales că îmi fusese dor de acest loc. Eram nerăbdătoare să le descopăr, să văd ce joc ne pregătește pădurea.
Am început însă cu o nuanță de gri închis și sumbru. Muncitorii, care lucrau la consolidarea drumului forestier de pe Cheile Bistriței, turnaseră pietriș și pământ peste cea mai spectaculoasă cascadă de acolo, acoperind-o cu totul și sugrumând curgerea râului. M-a izbit gândul că pentru niște oameni, acea cascadă era doar un șanț în care se poate arunca pietrișul, cam cum se aruncă gunoiul pe marginea drumului.
Din păcate sunt oameni care nu văd natura, nu-i înțeleg ritmul și limbajul, nu-i simt pulsul. Ulterior, după protestul lui Florin Stoican, președintele Kogayon, Asociația de voluntari care contribuie la managementul Parcului Național Buila Vânturarița, au început să curețe mizeria. Sper ca acea cascadă să își revină la ce a fost.
Din păcate sunt oameni care nu văd natura, nu-i înțeleg ritmul și limbajul, nu-i simt pulsul. Ulterior, după protestul lui Florin Stoican, președintele Kogayon, Asociația de voluntari care contribuie la managementul Parcului Național Buila Vânturarița, au început să curețe mizeria. Sper ca acea cascadă să își revină la ce a fost.
 |
| În față se deschide un drum. Pășești pe el? (Foto: OM) |
Am continuat să mergem, lăsând culorile și gusturile toamnei să intre în noi. Soarele blând părea să deschidă cheile pentru noi, scoțând la iveală un amestec jucăuș de nuanțe de galben, arămiu, roșcat, verde, maro, gri. Am încercat semințe de jir – o premieră pentru mine, care m-a încântat suficient de mult încât să mai mănânc și a doua zi.
Am cules mere dintr-un măr chelit de vânt de la marginea drumului, care m-a tachinat ținând cele mai frumoase fructe cocoțate pe ramurile de sus, ca într-o coamă îmbelșugată, în timp ce la îndemâna mea am găsit doar câteva mici și palide, dar, totuși, uluitor de gustoase și de zemoase. Am schimbat povești și glume, în timp ce mergeam relaxați.
Am hrănit și fotografiat peștii dintr-un iaz, am vorbit despre cum continuă de acolo traseele mai departe și apoi ne-am întors pe același drum, am luat mașinile și ne-am dus la mânăstirea Arnota: ne făcusem încălzirea ca să urcăm un pic.
Am hrănit și fotografiat peștii dintr-un iaz, am vorbit despre cum continuă de acolo traseele mai departe și apoi ne-am întors pe același drum, am luat mașinile și ne-am dus la mânăstirea Arnota: ne făcusem încălzirea ca să urcăm un pic.
 |
| Măr cu rod, în curtea Mânăstirii Arnota. Doar l-am fotografiat 🙂 (Foto: OM) |
Am pornit de la mânăstire în sus, pe munte, trecând prin curtea acesteia și pregătindu-ne pentru cea de-a treia surpriză: gusturile și mirosurile acelui munte. La început ne-am înfruptat cu toții din mere proaspete.
De fiecare dată când mușcam, dincolo de trosniturile vesele ale mărului, simțeam cu mi se umplea gura de o avalanșă de arome dulci.
De fiecare dată când mușcam, dincolo de trosniturile vesele ale mărului, simțeam cu mi se umplea gura de o avalanșă de arome dulci.
 |
| Matematica toamnei: un infinit de culori (Foto: OM) |
 |
| O nouă pasiune: păducelul roșu și plin de viață (Foto: OM) |
Apoi am continuat cu fructe de păducel, de un roșu sângeriu, mărunte, strânse în buchete vesele, cu o textură moale, dar proaspătă, și cu fructe de măceșe, mai aspre și mai uscate, dar nu mai puțin incitante: semințele și perișorul aspru din interiorul lor nu ne-au descurajat, noi ronțăind constant prin pădure.
 |
| „Mă vedeți? Încerc să fiu și eu semeț!” (Foto: OM) |
A fost un urcuș lin, prietenos, bun pentru depănat povești și pentru făcut glume. Ne opream fără să ne consultăm în dreptul câte unui tufiș de măceșe sau de păducel. Gustam fructele printre vorbe, apoi mai urcam lent, lăsând doar privirea să alerge după culorile care împănau pădurea și văile.
Roșul fructelor punea un contrapunct clocotitor maroniului pământului răscolit de mistreți și al ierbii uscate.
Roșul fructelor punea un contrapunct clocotitor maroniului pământului răscolit de mistreți și al ierbii uscate.
 |
| Dezordine de toamnă: urme de mistreți (Foto: OM) |
 |
| Îmbrățișare (Foto: OM) |
 |
| Sus întunecat, jos întunecat, la mijloc speranța (Foto: OM) |
Ceața gri care se strecura printre copaci, pe măsură ce urcam, împreună cu vântul tot mai rece și mai ascuțit semănau cu o armată nevăzută de paznici care voiau să protejeze muntele de intruși.
Iar dincolo de nori și de ceață, soarele se juca printre frunzele galbene, maronii, portocalii, care transformaseră pădurea de parcă trecuse pe acolo, înaintea noastră, un pictor iscusit.
Iar dincolo de nori și de ceață, soarele se juca printre frunzele galbene, maronii, portocalii, care transformaseră pădurea de parcă trecuse pe acolo, înaintea noastră, un pictor iscusit.
 |
| De pe Vârful Arnota: Un mănunchi de raze și șaua cu care se jucau (Foto: OM) |
Pe Vârful Arnota am tras aer adânc în piept: timpul s-a oprit în loc pentru câteva secunde. Nici înalt, nici dificil, ascuns în pădurea lui de fag, riști să nici nu-ți dai seama că ai ajuns pe vârf. Dar are un farmec aparte.
Marcat de un mic luminiș, care contrastează cu desișul pădurii, se deschide ca o rampă spre văi. Te uiți în față și vezi păduri și culmi ondulate.
Marcat de un mic luminiș, care contrastează cu desișul pădurii, se deschide ca o rampă spre văi. Te uiți în față și vezi păduri și culmi ondulate.
 |
| De pe Vârful Arnota: culmi și nori (Foto: OM) |
Când am ajuns noi, soarele tocmai dădea unul din spectacolele sale unice, reușind să străpungă câteva straturi de nori gri și să îmbrace la propriu într-un mănunchi de raze o șa înverzită care se vedea în depărtare și mai jos.
În dreapta, puteam vedea în zare vârfuri mai înalte, certându-se cu norii.
În dreapta, puteam vedea în zare vârfuri mai înalte, certându-se cu norii.
A doua zi am pornit devreme spre Buila. Am făcut un circuit. Din poiana Scărișoara, am urcat spre Curmătura Builei, prin Cacova.
 |
| Fag centenar și înțelept, la baza muntelui (Foto: OM) |
 |
| Fag de aproape 400 de ani (Foto: OM) |
Norii joși ne-au furat o bună parte din vizibilitate, dar tot am reușit să vedem câte ceva din mozaicul toamnei. Ca și prima oară când am urcat pe acest munte, am avut aceeași senzație de moșneag liniștit, care stă culcușit între culmi și respiră calm.
 |
| Pe Cacova în sus și o pată de soare (Foto: OM) |
 |
| Oameni, nori, pietre și un munte – nu știm niciodată cum se schimbă perspectiva (Foto: OM) |
 |
| Muchii îmblănite de toamnă (Foto: OM) |
Deasupra noastră doi corbi se jucau veseli, pe fondul alb și gros al norilor. Am ajuns până la refugiu, am mâncat acolo și apoi am coborât pe partea cealaltă, prin pădurea deasă și colorată.
 |
| Pe sub nori: refugiul din Curmătura Builei (Foto: OM) |
Am schimbat traseul de pe cruce albastră pe punct galben, în zona schitului, ca să revenim în poiana Scărișoara, trecând printr-o pădure matură, dreaptă și bogată de fagi cu scoarța metalică.
 |
| Granițe și spații libere (Foto: OM) |
Bucuria adusă de culorile, mirosurile și gusturile toamnei și pe acest traseu nu a fost diminuată cu nimic de faptul că norii ne-au împiedicat să mergem și pe Vânturarița. Am iubit în mod special chiar acest joc cu nori și culori.
 |
| Oglindim în noi culorile din afara noastră, atunci când alegem să le vedem (Foto: OM) |
Ne uităm adesea la norii de pe munte ca la niște limite, la opreliști, la piedici care ne împiedică să vedem, sau să facem ceva ce dorim. Și ne frustrăm. Rămânem blocați în ceea ce nu am văzut, nu am făcut, nu am reușit. Și ne roade. Și pierdem.
 |
| (Foto: OM) |
Pierdem din vedere tocmai ceea ce avem, ce este prezent în viața noastră, ce suntem noi, poate chiar atunci când ne împiedicăm de un nor, sau ne simțim derutați în ceața lui lăptoasă.
Duși prea mult de valul frustrării, de sentimentul absenței, pierdem legătura cu noi înșine, cu ce este cu adevărat semnificativ, ce aduce sens în viața noastră.
Duși prea mult de valul frustrării, de sentimentul absenței, pierdem legătura cu noi înșine, cu ce este cu adevărat semnificativ, ce aduce sens în viața noastră.
 |
| Avem nevoie de culori, oricât nor ar fi în jur (Foto: OM) |
 |
| În zare, este un iaz, sau o oglindă? (Foto: OM) |
Dar de fapt, avem mereu, în fiecare clipă, exact atâta culoare câtă lăsăm să intre din afară, din experiențele noastre, de la ceilalți oameni cu care interacționăm, indiferent de câți nori sunt pe cer. Și avem exact atâta sens cât dăm experiențelor noastre, chiar dacă uneori nu conștientizăm că o facem.
 |
| – Închis sau deschis? – Închis și deschis. (Foto: OM) |
Alegem în fiecare secundă ce credem că este mai important pentru noi. Prea des, nu alegem esențialul, ci ceea ce ne sună cunoscut, dar este irelevant sau nu aduce nimic nou.
Rămânem adesea blocați în niște cadre fixe – ceea ce știm, sau construim ca imagine de sine; dureri; amintiri; frustrări; furii; nostalgii; povești ale trecutului; satisfacții mărunte, care ne gratifică pentru cauze pierdute. Dar eșuăm să fim prezenți la frumusețea autentică și plină de alternative a fiecărui moment.
Rămânem adesea blocați în niște cadre fixe – ceea ce știm, sau construim ca imagine de sine; dureri; amintiri; frustrări; furii; nostalgii; povești ale trecutului; satisfacții mărunte, care ne gratifică pentru cauze pierdute. Dar eșuăm să fim prezenți la frumusețea autentică și plină de alternative a fiecărui moment.
 |
| De jos în sus, lumea se vede altfel (Foto: OM) |
Eu am ales în acel week-end bucuria culorilor, iar norii doar m-au făcut să mă concentrez mai mult asupra a ceea ce aveam. Buila îmbrăcată de toamnă a fost pentru mine un potpuriu cromatic și de arome, nu un munte ascuns în nori.
 |
| Nori sau culori? (Foto: OM) |
Mai mult decât atât, acea experiență surpinzătoare m-a făcut să mă mai gândesc la ceva. Așa cum noi scoatem în evidență anumite culori și nuanțe de pe un munte, întâlnim oameni în viața noastră care văd și scot la suprafață din noi culori și nuanțe diferite.
Sunt unii care reușesc să stârnească cele mai ascunse valuri ale întunericului dinlăuntrul nostru, punctează ce nu merge, ce greșim, împlinirile noastre și ne reduc la ce nu suntem: absența, neîmplinirile, imperfecțiunile. Sunt alții care, în privirea și în vorbele lor, oglindesc ce este mai bun și mai frumos în noi, văd ce este bun, substanța, recunosc cine suntem, dau valoare luminii din noi.
Și m-am gândit, mai departe, la surprizele pe care viața ni le rezervă.
 |
| O girafă pe Buila 🙂 (Foto: OM) |
 |
| Piatră și culori (Foto: OM) |
Când nu ne așteptăm, un om în care am crezut și am investit, ne lovește, ne neagă în ce suntem noi profunzi, ne reneagă cu totul, stârnind întunericul din noi, ca întrupare a durerii, nesiguranței, fricii, furiei.
Provocarea este atunci să ne regăsim echilibrul interior, traseul nostru propriu, sensul nostru, independent de ce spune sau ce face acel om.
 |
| Întuneric și lumină (Foto: OM) |
Când nu ne așteptăm întâlnim un om care vede dincolo de norul cu care ne-am învăluit protector, culorile din noi, și se bucură, oglindind în ochii săi ce știm noi că e mai valoros înlăuntrul nostru.
Provocarea este atunci să primim ceea ce ne dă acel om, să îi și facem loc pe traseul nostru interior, consolidându-ne echilibrul și sensul. Să avem încredere.
Provocarea este atunci să primim ceea ce ne dă acel om, să îi și facem loc pe traseul nostru interior, consolidându-ne echilibrul și sensul. Să avem încredere.
 |
| (Foto: OM) |
Diferența principală între cele două tipuri de oameni la care m-a făcut să mă gândesc Buila ține de autenticitate. Cei dintâi ne forțează autenticitatea, pentru că suntem mult mai preocupați să ne apărăm, decât să fim. Cei din urmă ne-o validează și ne acceptă așa cum suntem, bucurându-se de cum suntem în autenticitatea noastră.
 |
| Triunghi de culori pe stâncă (Foto: OM) |
 |
| Pe unde o luăm? (Foto: OM) |
Dificultatea este să-i vedem și pe unii și pe alții înainte să fie prea târziu: înainte ca cei dintâi să producă pagube și răni în noi și în viața noastră; înainte ca cei din urmă să plece din viața noastră, pentru că noi – știind că trebuie mereu să ne apărăm – nu am văzut ce era în privirea lor: culorile frumoase din noi.
Iar pentru asta, nu există trasee marcate, ca pe Buila…
 |
| (Foto: OM) |
 |
| (Foto: OM) |
 |
| (Foto: OM) |
PS: Am mai scris despre Buila, după o tură în februarie 2014, aici.
3 comentarii
Minunat text si frumoase imagini. Am citit cu mare, mare drag, Oana:)
This comment has been removed by a blog administrator.
Multumesc, Oana