Cobor azi din avion la Chișinău. Mă îndrept spre ieșire, gândindu-mă sumbru că trebuie să negociez un taxi, afară. Când colo, dau de un ghișeu în aeroport. O domnișoară tânără cheamă un taximetrist prin stație și imi spune că tarifele sunt cele afișate. Capăt încredere. Ambiguitatea negocierilor cu taximetriștii nu mă entuziasmează, mai ales în context trans-cultural.
Apare un domn înalt, masiv, grizonat, trecut bine de 50. Cum se uită pe lângă mine, la tânăra domnișoara, mă gândesc că nu e taximetristul meu, în ciuda cardului atârnat la piept. Ii șușotește scurt ceva domnișoarei. Aceasta mă arată. Domnul se uită de sus la mine și mă salută în rusă cu un ton hotărât.
Nu stiu rusă. Așa că îi răspund în română: „Bună ziua. Nu vorbesc rusa!”. Zâmbesc a pace și am încredere în multiculturalismul din Republica Moldova. Omul zice ceva repede, în rusă. Simt în tonul lui o mică nemulțumire. Mai zice ceva ce-mi sună a întrebare. Deduc ca ar avea nevoie sa știe unde mergem. Din vorbe nu înțeleg nimic. Ii arăt adresa pe telefon. Ia telefonul, citește adresa cu voce tare. Pe moment pare multumit ca ne-am inteles. Și eu. Dar constat că are o preocupare legată de adresă. Nu înțeleg de ce, pentru că e central – asta văzusem eu pe hartă. Apoi, din felul in care il întreabă pe un coleg, presupun că omul nu știe unde e.
Imi ia bagajul și îmi zice ceva. Îmi spun că mă invită în mașină, pentru că eu rămăsesem pe loc cât vorbise cu colegul lui. Îmi părea că încă nu se lămurise unde mergem. Caut adresa pe Google Maps și i-o arăt. Dintr-o dată se luminează la față. Se uită după cel mai bun traseu, zice ceva ușurat. Nu inteleg nimic, dar omul zâmbește. E bine. Traduc din gesturile lui ca știe cum să ajungem. Pare și foarte politicos în felul în care mi se adresează.
Ne suim în mașină. Pornește la drum. Toate bune, soare afară, orașul e liniștit. Exact când începe să se aglomereze, constat că iși butonează propriul telefon. Telefonul nu îl ascultă nici când butonează, nici când îi dă comandă vocală. Deschid iar GPS-ul meu, îi arăt traseul. Zice „spasiva”, apoi spune ceva mai mult și arată spre scaunul lui. Deduc că vrea să țină telefonul meu în față, ca să se ghideze. Dar nu sunt sigură. Face gestul teatral că pune telefonul meu pe scaun și mai zice ceva. Are un ton asigurator. Răspund atunci: „ok, ok!”. E rusă 100% – deci omul înțelege. E încântat.
Apoi vrea să continue conversația. De obicei stau de vorbă cu taximetristii. Problema mea e ca vorbește doar rusa, iar eu nu rup nici măcar o boabă în limba asta. Constant însă că non-verbalul și paraverbalul lui sunt fenomenal de eficiente: gesturile sunt diverse și adaptate lucrurilor pe care vrea să le discute cu mine, iar emoțiile i se simt una două în voce, în mimică și în limbajul corpului.
După ce spune ceva în rusă și include „English” și „French”, deduc că vrea să știe fie de unde sunt, fie ce limbi vorbesc. Cum nu sunt sigură, îi dau un răspuns acoperitor pentru ambele variante: sunt din România, dar vorbesc și engleză și franceză. Prima parte i-o spun în română, partea a doua în engleză, în ideea că omul va alege pe ce rută să continue.
„ARMENIA???” întreabă el mirat, întors tot spre mine, în timp ce mașina avansa lent. Arunc un ochi spre stradă – e goală, deci nu sunt riscuri – așa că îi răspund în engleză, silabisind amuzată: „No, Romania!”. Confirmă și repetă: „Ru-mania”.
Adaugă o nouă întrebare. Mi-e clar că e o întrebare, dar mă și întreb de unde sunt atât de sigură. Caut să văd dacă pot asemăna cuvântul pe care îl repetă raspicat cu ceva ce știu. Nu găsesc nimic. El nu se lasă. Incepe și enumeră nume de orașe. Mă prind la al treilea: întreabă de unde sunt. Răspund ca un jucător de bingo învingător. Încuviințează din cap și repetă după mine mulțumit. Și eu sunt mulțumită. Conversația avansează.
Apoi întreabă ceva de Varujan Vosganian. Eu casc gura de mirare – „De ce mă întreabă fix de Varujan Vosganian și nu de Hagi?” mă întreb – și zic „Da, îl știu!”. Observ cât de bine i-a pronunțat numele. Spune ceva încântat. Imi trece atunci prin minte că e armean. El continuă să elaboreze o idee și apoi îmi arată cu degetele arătătoare așezate unul peste altul, peste volan, un semn care seamănă cu unul pe care noi îl folosim în limbaj colocvial când spunem despre doi oameni că sunt pe mână. Dar el zice ceva care include „mama”, „Varujan Vosganian”, „frate”, cele două substantive comune fiind în română. Deduc că spune că sunt rude, poate după mama lui Varujan Vosganian*. Repet și eu „mama”, „frate”, „Varujan Vosganian” și spun că am înțeles. Dă din cap amplu, încântat.
Trecem pe strada Armenească din Chișinău. Văzusem plăcuța și tocmai mă gândesc „Ce coincidență!”, când el imi spune foarte mândru că e „strada Armenească”. Pronunță greu românește, dar se străduiește și repetă de vreo 3-4 ori. În vocea lui simt cum rezonează mândria că e armean. Nu mai era loc de dubiu. Zâmbesc apreciativ când confirm că înțeleg. Continuă să vorbească, dar nu reușesc să decodific nimic. Doar simt că omul se deschisese.
Ne apropiem de destinație cu gps-ul meu. Ca să îmi explice că face un ocol, îmi spune ceva, arătând strada și pune mâinile cruciș spre parbriz. Mașina staționează, totul e în regulă. Strada e cu sens unic, iar până la numărul meu, trebuie să ocolească. Răspund „ok”, până să deslușesc toate detaliile.
La destinație, îmi dă jos geanta și o duce la ușă. E încântat și politicos până la capăt. Bacșișul îl face să zâmbească larg când spune „spasiva”. Realizez că am uitat telefonul la el pe scaun. Îi spun asta în timp ce mă reped spre ușa mașinii. El zice ceva râzând liniștitor și dă din mâini arătând de la el spre mine. Ceva în capul meu îmi interpretează că omul îmi spune că mi-ar fi adus el telefonul, dacă chiar îl uitam. Îmi vine să-i răspund că să-mi uit telefonul în taxi ar fi fost de speriat, dar îmi dau seama că e prea complicat și mă opresc zâmbind.
Răspund „spasiva”. Regret că nu știu să spun „la revedere” în rusă sau armeană. Așa că îl salut în română. Răspunde el în româna lui greoaie, dar, dincolo de pronunție, se simte că o face din toată inima. Ne despărțim bucuroși. A fost mai mult decât o călătorie oarecare cu taxiul. A fost o experiență.
Când urcam spre camera mea, am văzut cum, pentru mine cel puțin, „translatorul” în comunicarea noastră a fost empatia, iar „facilitatorul” – ascultarea activă. Mi-am amintit cât insist la cursurile de cross-cultural communication sau de comunicare inteligenta emoțional pe care le țin ca să arăt contribuția unică a empatiei și a ascultării în comunicare, chiar și când e vorba de culturi diferite. Totuși, dincolo de ce știam, să văd că cele două m-au ajutat să trec de blocajul limbii ruse și să comunic cu un om cu care am găsit maxim 10 cuvinte în comun rămâne o experiență de ținut minte și de învățat din ea.
*Notă: Desigur, nu pretind că informația legată de legătura de rudenie cu Varujan Vosganian este corectă, eu relatez o întâmplare, relevantă pentru mine dintr-un cu totul alt unghi de vedere. Nu am verificat ce am tradus eu din afirmația taximetristului și nici nu am să verific. Scopul acestui articol nu este de a da informații despre Varujan Vosganian.
