Nu cred că actualul ministru al sănătății face parte din tagma ticăloșilor care au ținut sistemul medical în subdezvoltare. Nu-l cunosc personal, nu știu decât ce am citit în presă și ce apare în CV-ul lui. Îmi face impresia unui profesionist îndrăgostit de meseria lui. Îmi place să cred că omul a venit în funcția aceasta ingrată ca să schimbe ceva în bine. Poate sunt eu idealistă, poate mai vreau să sper, poate, totuși, nu îl evaluez corect – vom vedea. În momentul în care scriu această postare, am încredere în buna lui credință și bunele lui intenții. De aceea am decis să mă exprim, pentru a pune lucrurile și în altă perspectivă, decât cea care domină narativul.
Premisele discuției
Oricât de bun ar fi ca medic, Victor Costache pare să aibă zero pregătire și înțelegere a mediului politic și instituțional în care s-a băgat, cu tot ce presupune acesta: reglementări; riscuri; filtre juridice, morale, de imagine; interese și găști; rețele, jocuri politice, manipulări. Prin urmare:
1. Victor Costache nu a găsit cea mai bună soluție pentru a gestiona mandatul de ministru și dorința sa de a opera în continuare la clinica Polisano din Sibiu. Nu a gestionat bine subiectul nici la începutul mandatului și nici după izbucnirea scandalului.
2. Nu a găsit cea mai bună soluție să comunice, să poziționeze, să demareze un program atât de ambițios și de util precum accesul spitalelor private care au dotări/ capacitate la programe naționale de sănătate.
3. Nu a știut să fundamenteze această politică publică în mod corect din perspectiva pregătirii/ redactării politicilor publice, chiar dacă ea, în sine, este corectă.
4. Nu a știut să comunice nici în situație normală, de prezentare/ consultare/ pregătire a lansării politicii publice legate de accesul spitalelor private la programele naționale de sănătate, și nici în situație de criză. Din contră, gafele sunt de începător sau de om care este lăsat să se descurce singur, fără să aibă instrumentele de lucru. Sau, dacă crede cumva că poate face singur totul, greșește.
Un chirurg față cu administrația românească
Victor Costache nu pare să fi fost ajutat de cei care i-au propus postul, pentru a face față mlaștinii instituționale din România. Cei care i-au propus postul știau cu siguranță ce încrengătură de interese se află în Ministerul Sănătății. Omul acesta vine din privat, dintr-o lume în care dacă vrei să faci ceva, acționezi spunând explicit care e viziunea ta. Este format în Occident, unde normalul este diferit de absurdul normalului românesc. Deci poate să aibă o dificultate reală să gestioneze provocările administrației românești.
Mă raportez aici la experiența mea. Am trecut și eu prin șocul administrației românești, în 2005, chiar dacă aveam patru ani de experiență în administrația… britanică. Mă revoltă continuu să văd cum birocrația românească e mult mai preocupată de ea însăși și de diverșii ei prieteni de partid, decât de interesul public, pe care trebuie să îl servească potrivit legii.
Deciziile luate de oamenii Ministerului Sănătății în ultimii 30 de ani sunt un exemplu elocvent. Aș vrea doar să vă aduc aminte cum a rămas Spitalul Marie Curie fără aparat de radioterapie, în urma unei decizii a oamenilor din minister, validată de ministrul Sănătății. Credeți că nu era nevoie de aparat de radioterapie la Marie Curie? Nu, nevoia exista. Așa cum există și nevoia ca pacienții cărora le este necesar tratamentul din cadrul programelor de sănătate pentru cardiologie și oncologie să aibă și acces la asistență medicală de calitate, nu să fie umiliți în spitalele publice, unde singurii care prosperă sunt feudalii din sistem.
Iar exemple mai am. Se iau decizii pe baza unor documente scrise cu greșeli de către oameni din ministere. Unii funcționari refuză să pună la dispoziție diverse documente, iar tu ești într-o funcție publică și trebuie să iei decizii pe baza acestora, etc.
Asta nu înseamnă că este greșit că Victor Costache a fost pus în funcție, ci că trebuie să fie ajutat să fie ministru, într-un mediu extrem de agresiv și atipic pentru el. Victor Costache nu trebuie să fie lăsat de unul singur, expus găștilor din minister, dacă omul acesta este un profesionist bun și care vrea să schimbe lucrurile în bine. Singurii oameni care nu ar trece prin șocul administrației românești ar fi cei care ar ști să o manipuleze în interesul lor. Victor Costache a căzut cu atâta ingenuitate în capcana găștilor din minister, încât pare să fie incapabil să le manipuleze.
Doar că, dacă vrea să facă ceva bun pentru societate, omul are nevoie de ajutor și pe parte de dezvoltare a politicilor publice, și pe parte juridică și pe parte de comunicare publică. Iar el trebuie să accepte ajutorul, să înțeleagă unde a greșit până acum și să acționeze pentru a corecta greșelile.
Campania negativă: temele privite din altă perspectivă
În acest moment, Victor Costache se confruntă nu doar cu câteva decizii proaste, chiar dacă le-o fi luat cu bună credință, ci și cu o campanie de denigrare și de manipulare care poate fi studiu de caz. Desigur, campania este favorizată de greșelile sale, care îl fac o țintă ușoară. Dar, dincolo de acestea, aș pune lucrurile într-o perspectivă:
Accesul spitalelor private la programele publice de sănătate este strict necesar. Nu ar fi prima deschidere către sistemul privat. Chiar dacă clinicile private câștigă de aici – ceea ce este normal, pentru că prestează niște servicii și au costuri -, scopul demersului trebuie să fie ca pacientul să aibă acces mai facil la servicii de sănătate de calitate.
În absența unei comunicări corecte din partea ministrului, intenția a fost poziționată („framed” cum se spune în engleză, în comunicare) ca o „privatizare a sistemului de sănătate”, ca „redirecționarea banilor publici spre clinicile private”. Pe fondul populismului stângist românesc, în care ce e de stat e acceptabil, oricum ar fi, pentru că e de stat, în timp ce privatul e dubios în sine, pentru că e privat, poziționarea („framing”) făcută nu avea cum să nu prindă. Ca să evite acest risc, ministrul sau ministerul trebuia să comunice: nevoia, soluția, modul de aplicare, cine participă, beneficiile pacienților, modul de circulare a banilor publici. De asemenea, putea face o etapizare a procesului de comunicare – dar aici este vorba de o gândire tactică și, neavând datele, nu pot intra în detalii.
Corespondența dintre ministru și un angajat al ministerului este prezentată ca o dovadă a felului în care Victor Costache servește interesele clinicii unde operează. Am citit de vreo trei ori corespondența aceea. Am citit și interpretările jurnaliștilor și unele comentarii de pe Facebook. Din punctul meu de vedere, în lipsa altor probe care să susțină interpretarea dată în presă, poate fi vorba din nou de „framing”.
Este posibil ca Victor Costache să fi trimis acel mail pentru a explica cu argumentele lui viziunea sa și a-i cere omului din minister să urmeze viziunea. E drept că a pus și numele spitalelor. Dacă era ceva greșit din punct de vedere legal în ce propunea ministrul, responsabilitatea a oamenilor din minister era să îi aducă argumente că e greșit și să dea soluții pentru cum poate fi transpusă în practică acea viziune, în mod legal. Adică să construiască politica publică adecvată. Iar ministrul avea datoria și responsabilitatea să își adapteze solicitările de implementare a viziunii sau, la nevoie, chiar viziunea, la ce este legal. Deși pentru ajustarea viziunii, nu oamenii din ministerele românești sunt întotdeauna cei mai adecvați, pentru că mulți sunt experți în a spune „nu” ideilor curajoase, ci specialiștii din domeniu și stakeholer-ii ce pot fi implicați într-o consultare mai largă. Acesta este procesul normal de luare a deciziei în administrație.
Desigur, acest mecanism nu exclude ca un avertizor de integritate să-și facă treaba, dacă ministrul o ia razna. Eu încă nu sunt convinsă că ministrul chiar a luat-o razna în acest caz, ci cred că e vorba de interese divergente. Deci și cei din minister care se opun pot fi considerați în conflict de interese… cu pacienții.
Explic și de ce am acest dubiu: Am auzit atâtea prostii spuse de înalți oficiali în experiența mea administrativă, încât dacă din fiecare prostie ieșea un scandal, înnebuneam cu toții. Și cred că nu fiecare prostie era rodul unui ineres murdar. Uneori prostiile sunt doar prostii. Rolul consilierilor, al experților din ministere este tocmai acesta: să se asigure că prostiile sunt eliminate, că pașii sunt legali, că implementarea se face în mod corect și cu inteligență, că politica publică este dezvoltată profesionist, în corelație și fără să strice ceea ce este bun și funcțional în sistem. Însă viziunea politică aparține ministrului. Dacă nu și-l îndeplinesc, funcționarii aceia plătiți cu salarii grase nu au ce căuta acolo. Dacă și-l îndeplinesc, își îndeplinesc scopul pentru care statul îi plătește din banii noștri. Însă se pare că oamenii din minister au avut o problemă cu viziunea ministrului privind programele de sănătate.
Acuzația că Clinica Polisano Sibiu ar fi favorizată. Cu siguranță Clinica Polisano Sibiu beneficiază de măsură, fiind inclusă în program, dar includerea este împreună cu alte clinici și spitale private, deci în sistem concurențial. Dacă era doar Polisano Sibiu, era o problemă reală.
Dacă doar Polisano Sibiu era lăsată pe dinafară, putea decizia să fi atacată în instanță din punct de vedere concurențial? Cum se putea justifica dintr-o perspectivă de politici publice faptă cu acea clinică nu a fost inclusă? Nu avea capacitatea de a oferi serviciile de care este nevoie în acele programe? Dacă avea capacitatea, care este argumentul din punct de vedere legal? Campania se bazează doar pe baza unor suspiciuni date presei de o sursă din minister.
Din punct de vedere legal, profesional și moral, pentru a evita orice suspiciune de conflict de interese, în contextul în care ministrul operează la clinica Polisano, soluția era ca Ministerul Sănătății să facă design de politici publice în mod profesionist pentru a transpune în practică viziunea politică a ministrului: adică să stabilească criteriile profesionale și tehnice pentru accesul la program, pornind de la nevoile populației și de la criteriul accesibilității, inclusiv din punct de vedere geografic. Iar dacă oamenii din minister nu pot face acest lucru, atunci trebuia să fie găsiți experți în afara instituției sau modele aplicate în străinătate, ca să nu mai tergiversăm reformele. Pentru mine, ca simplu cetățean, are sens ca un pacient din Ardeal să meargă la Sibiu pentru a beneficia de servicii medicale, mai degrabă decât la București. Dacă Clinica Polisano Sibiu nu îndeplinea acele criterii obiective, atunci ea nu intra în program. Au făcut angajații ministerului acest lucru? S-a opus ministrul unui astfel de demers? Nu știu. Și cu siguranță nu a fost o comunicare instituțională adecvată pe acest subiect.
Cât privește numărul de angiografe: nu pot înțelege care este fundamentarea propusă de oamenii din minister pentru ca doar clinicile cu două angiografe să intre în program și nu și cele cu un angiograf. Altfel, presa ne servește argumentul ca fiind extrem de elcovent. Mi se pare ilogic și din punct de vedere concurențial: pare o măsură care îi favorizează pe cei mai puternici financiar, dar limitează accesibilitatea serviciilor medicale. Poate că o clinică are doar un angiograf, dar propune prețuri mai bune sau medici mai buni. De ce să o scoți din program? Normal era ca în procesul de elaborare a politicii publice să fie introduse criterii de calitate, nu de cantitate. Poate ele există… și nu știm noi, pentru că nu au fost comunicate, iar narativul care domină este cel emoțional, din campania negativă.
Afirmația că „Polisano conduce Ministerul Sănătății” este cea mai politică formă de „framing” din campanie. Argumentele nu sunt factuale, ci foarte emoționale. Ni se prezintă contractul de muncă semnat de ministru cu clinica Polisano, din care este scos în evidență paragraful următor:
„c) obligația de fidelitate față de angajator în executarea atribuțiilor de serviciu”.
Apoi, acest paragraf este pus în opoziție cu prevederile constituționale privind loialitatea miniștrilor. Din punctul meu de vedere, este o figură de stil în procesul de construcție a imaginii negative, menită să sugereze „trădarea de țară”. Este o figură de stil care prinde la nivel emoțional, pentru că suntem obișnuiți cu trădătorii în funcții publice.
Contra-argumentul meu este următorul: Paragraful din contract citat se referă la „executarea atribuțiilor de serviciu”. Adică Victor Costache trebuie să arate fidelitate față de angajator, atunci când îi tratează pe pacienții care vin la clinica Polisano. Contractul nu îi cere să respecte „obligația de fidelitate față de angajator în toate dimensiunile vieții sale profesionale, în cadrul clinicii și în afara ei”.
Decizia premierului Ludovic Orban de a o numi Adela Cojan, medic primar și fost director executiv al Clinicii Polisano din Sibiu în funcția de președinte al CNAS este acum prezentată ca o dovadă a controlului pe care clinica îl are asupra conducerii ministerului. Dar poate că Adela Cojan are un background profesional care justifică numirea ei în funcție: medic primar de sănătate publică, cu specializare în management medical, a condus Casa Județeană de Asigurări de Sănătate din Sibiu între 2005-2009 și 2009-2012, fără să fie afiliată politic. E drept, probabil că Victor Costache și Adela Cojan s-au cunoscut și au colaborat la Polisano. Dar poate că asta înseamnă că între cei doi este o relație profesională de încredere, nu de cârdășie.
Dacă Adela Cojan ia decizii care favorizează în mod direct clinica Polisano, atunci lucrurile se schimbă. Dacă Polisano beneficiază de acces la politici publice de sănătate identic cu alți competitori de pe piață, atunci poate ar fi bine să ieșim din mentalitatea de „Nu ne vindem țara!” și să ne aducem aminte ce CV-uri și ce performanțe au avut oamenii puși de PSD să conducă agențiile din sănătate.
În concluzie:
Enervarea din sistem este legată de accesul sistemului privat la fondurile publice de sănătate. Mă întreb în ce măsură nu e vorba doar de frica celor care au monopolul real pe cum se folosesc banii publici. Victor Costache este o țintă ușoară pentru acești oameni versați în aranjamente.
Victor Costache trebuie să rezolve rapid criza de comunicare în care se află, pentru că altfel o va târî după el ca pe un bolovan legat de picior. Iar primul lucru pe care trebuie să îl rezolve este chestiunea conflictului de interese, din punct de vedere moral și ca percepție/ credibilitate (înțeleg că din punct de vedere legal nu este conflict de interese). Deci ar fi bine să găsească alt mod pentru a continua să opereze, decât cadrul actual, dacă este atât de important pentru el să opereze. Chiar dacă a acționat 100% cu bună credință, fără să aibă intenția să favorizeze clinica, este dreptul contribuabililor să se îndoiască și este muniție pentru cei care se opun viziunii sale. Iar suspiciunea subminează credibilitatea acțiunilor.
Victor Costache trebuie să-și găsească niște oameni cu care să construiască și să comunice politicile publice în mod profesionist.
Și un disclaimer ca Stan-Pățitul: Sper să nu mă înșel în investiția mea de încredere, care stă la baza realizării și publicării acestui articol. 🙂
Și încă un disclaimer: M-am înșelat în investiția de încredere. Dar asta e.
