 |
| Sursa Foto: www.cinemagia.ro |
„Câini”, filmul de debut al regizorului Bogdan Mirică, premiat la Cannes, la secțiunea „Un certain Regard”, și la TIFF, este, concomitent, răscolitor de bun și de dur.
Atât de bun și de dur, încât, pe de o parte, simt nevoia să scriu despre el, iar, pe de altă parte, m-a lăsat cu un nod în gât și mi-e greu să-mi găsesc cuvintele.
„Câini” este în primul rând o poveste care crește dincolo de bine și de rău. De aceea te aruncă într-un mare gol moral: dacă nu te adaptezi rapid la locul acela de la marginea lumii, în afara aplicării legii, te poți simți dezorientat și tu, ca spectator. Reperele tale nu au valoare acolo.
Este, de asemenea, acel gol înfricoșător care apare atunci când oamenii se dezbară de orice urmă de umanitate, când se cred suficient de puternici încât să îi facă frică și lui Dumnezeu, când cred că au dreptul de viață și de moarte asupra semenilor lor, doar pentru că, de fapt, nu le pasă de ei deloc.
 |
| Un om și un câine: exponenții a două lumi diferite, incompatibile și de neînțeles (Sursa Foto: Facebook) |
Este o poveste în care lumi complet diferite se întâlnesc, dar nu se înțeleg. Este o luptă între cele două lumi. Roman, moștenitorul de la oraș vrea să vândă terenul uriaș pe care îl strânsese bunicul său, Alecu, mort acum. Nu e clar cum l-a strâns, singurul lucru care transpare din povești este că bătrânul nu avea nimic din bonomia unui bunic îmblânzit până la înțelepciune de viață. Nici comuniștii nu au reușit să treacă de el și să colectivizeze pământul în acel loc. Dar acum, după moartea lui și după comuniști, nepotul lui vrea să îl vândă.
Samir, cel care, după moartea bătrânului Alecu, a rămas „stăpânul” autointitulat al pământurilor și al oamenilor, nu concepe ca pământul să fie vândut. Iar pământul îi înghite pe rând pe toți ce-i stau în cale lui Samir.
Este o poveste despre violența de o cruzime fără limite de care omul este capabil, când trece dincolo de bine și de rău. La prima crimă m-am chircit la propriu. Apoi, am intuit cine moare, inclusiv că avea să fie omorâtă cățeaua „Poliția”: fusesem trasă cu violență în lumea aceea, fără logică, în care niciun martor al tentativei tânărului Roman de a vinde pământul nu mai trebuia să vadă lumina zilei.
Personajul Samir este construit cu măiestrie, treptat, mai întâi din poveștile celorlalți, iar apoi din intervențiile sale. Vlad Ivanov este uluitor în pielea lui. În scenele cele mai intense, reușește să dea răutății lui Samir o transparență diabolică, pe care aproape că o simți fizic.
Samir definește obsesia lui pentru stăpânirea pământului și a oamenilor în cuvinte simple, primitive. Controlul este prin frică. Nu are nevoie de acte, sau mecanisme complicate. Orice abatere are o singură pedeapsă: moartea. Atât supușii, cât și ceilalți săteni o știu.
Samir consideră că pământul nu îi aparține tânărului orășean, din moment ce el vrea să îl vândă. Nu poți avea un pământ pe care îl vinzi, spune el, cu același dispreț cu care vorbește despre cum orășenii, ca tânărul Roman, se supun regulilor, pe care el le încalcă prin natura sa, și despre cum el nu ar putea trăi la oraș, pentru că nu ar mai putea face ce vrea el.
 |
| „Ti-e frică?” (Sursa Foto: Facebook) |
Este o poveste înecată în mistere, nu pentru că este o intrigă complicată, ci pentru că satul de la acel capăt de lume nu vrea să se deschidă, să se dezvăluie celor din afară, care nu înțeleg rosturile de pe-acolo. Misterul plutește și învăluie povestea și personajele, ca ceața care acoperă acel pământ. La un moment dat sunt atât de multe necunoscute, încât te simți și tu pierdut.
Sunt lucruri care nu se lămuresc deloc, sunt propoziții neduse până la capăt, priviri pline de înțeles. Iar tu trebuie să accepți faptul că, orășean și venetic fiind la rândul tău, nu ai cum să afli tot ce se ascunde în istoria acelui loc.
Totuși în film, misterele sunt mistere doar pentru tinerii care nu fac partea din lumea aceea. Ceilalți știu, fie crâmpeie, fie tot. Este o lume în care crima este un mod de viață, pentru a asigura controlul asupra pământului și al oamenilor, și ia mereu o formă extrem de violentă, primitivă. Iar oamenii cunosc aceste crime, dar tac, complici, dacă nu iau parte la ele.
 |
| Sânge și pământ: Samir la paroxism (Sursa Foto: Facebook) |
În concluzie, dacă este să extrag o metaforă din film, aceasta ar fi că atunci când oamenii își sacrifică umanitatea pentru pământ, devin pământ și îi fac una cu pământul și pe cei din jur.
Iar puterea acestei imagini, susținute și de cadrele înecăcioase de la praful din câmp, în care se produc crimele, mă face să mi se strângă și mai rău nodul din gât. Pentru că, dacă ne uităm în jur, vedem atât de des oameni pentru care semenii lor sunt doar niște instrumente care să fie folosite pentru deservirea intereselor proprii, iar apoi să fie îndepărtate brutal, fără mustrări de conștiință.
Am citit unele referiri critice la adresa jocului lui Dragoș Bucur. Eu cred că a jucat bine: mi se pare că nu jocul actorului este nepotrivit, ci inadecvarea aparține personajului. Roman este complet rupt și incapabil să se adapteze, să înțeleagă, sau să controleze ceva în acel loc, în acea lume.
Nu face parte din peisaj și nu știe cum să interacționeze nici cu oamenii și nici cu câinii de acolo. Nu îi înțelege și nu anticipează nimic. Simte doar frică și crede că dacă va vinde terenul mai repede va scăpa. Nu scapă.
 |
| Șeful poliției din sat studiază o bucată de picior de om pe masa din bucătărie (Sursa Foto: Facebook) |
În fine, Vlad Ivanov și Gheorghe Visu sunt extraordinari. Nu vreau să detaliez scenele prin care ei dau forță personajelor lor, fiecare ieșit din comun în felul lui, antinomici și simbolizând confruntarea dintre „bine” și „rău”, o confruntare adaptată locului acela rupt de lume și de domnia legii: un bine aproximativ și fragil, care se impune, în mod surprinzător, doar atunci când răul depășește orice limită.
Scenele sunt foarte puternice, cadrele superbe. O căutare insistentă a simetriei pare să aducă o frumusețe care să compenseze ariditatea și sărăcia locului.
Nu mai dezvălui altceva, ca să nu stric surpriza. Doar o încurajare de final: „Câini” este o poveste care merită trăită – la cinema, nu în viața reală -, chiar dacă după aceea rămâneți cu un nod în gât, ca mine!
Nu mai dezvălui altceva, ca să nu stric surpriza. Doar o încurajare de final: „Câini” este o poveste care merită trăită – la cinema, nu în viața reală -, chiar dacă după aceea rămâneți cu un nod în gât, ca mine!
 |
| O discuție despre crimă, în care crima nu are nume (Sursa Foto: Facebook) |
