 |
| Câmp lila uscat la soare ține calea între Jurilovca și Argamum / Foto: O.M. |
– Mama, nu te mai grăbi atât, că nu mai vezi floricica asta frumoasă!
Mergeam grăbită sub un soare dogoritor, pe un drum de pământ galben, uscat, și plin de praf, care tăia ezitant o vegetație dezordonată, ciufulită de vânt, asprită de soare, dar multicoloră. În stânga, o pantă cu ciulini mov și ascuțiți care zgâriau cerul. În dreapta, stuful verde și bogat îmi conducea privirea spre fâșii de apă dulce și albăstruie. Când l-am auzit, m-am oprit. Nu m-am uitat la tonul lui dojenitor și nici la faptul că, din nou, ne încetinea din avansul nostru.
 |
| Ronțăind cerul fierbinte, spre cetatea Arganum / Foto: O.M. |
Nu ne grăbeam în mod special, nu aveam o oră de întâlnire cu cetatea Argamum spre care ne îndreptam, curajoși, după ce lăsaserăm mașina un pic mai sus, la capătul acelui drum de pământ. Dar eu totuși avansam repede și doream ca și el să meargă mai iute: nu știam cât aveam să facem până la cetate și mi-era teamă să nu se deshidrateze în soarele dogoritor, sau chiar să facă insolație.
 |
| Colț de cetate și lacul Razim / Foto: O.M. |
Așa că începusem deja să fac mai puține fotografii decât îmi sugera el, la fiecare pas, la fiecare gâză, la fiecare floare. Și totuși când l-am auzit spunând asta, m-am oprit, am lăsat să plece din mintea mea gândurile cu griji ce mă făcuseră să am viteză, și m-am întors înapoi, zâmbind și spunându-i liniștit:
– Da, puiule, ai dreptate. Vin și eu acum la tine, ca să-mi arăți tu acea floricică. Și mi-a arătat-o: o floare mov, solitară, desprinsă de suratele ei mai multe, identice și mai mari, care se găseau din belșug de jur împrejur. Dar ea avea farmecul solitudinii ascunse pe sub niște paie uscate. Și, mai ales, acel farmec al descoperirii dincolo de ce este evident.
 |
| Suratele mai puternice ale frumoasei flori mov / Foto: O.M. |
Copilul meu a continuat să mă dojenească, între timp, că merg repede și pierd. I-am explicat zâmbind de ce mă grăbeam și că de fapt îmi făceam griji pentru el în primul rând. A repetat după mine ce spuneam – are așa o naturalețe în a oglindi explicațiile cu sens. Și ca să se convingă că de fapt vreau să fiu cu el, l-am luat de mână și am mers împreună, în ritmul dat de el, pe acel drum, lăsând soarele să ne coacă în vrerea lui.
 |
| ”Mami, uită-te și la păpădia asta!” / Foto: O.M. |
Cât de mult pot însemna cuvintele copilului tău? Un răspuns este că ele înseamnă atât cât vrem noi și cât vrea el. Pentru un om din afară, să îl audă cum mă dojenește poate ar fi însemnat că este un copil „obraznic”, care „nu are respect”, „nu-i e rușine”. Sau ar fi însemnat că este un „băiat care nu se ocupă de chestii băiețești, că doar fetele se uită după flori”.
Pentru mine, a însemnat că a învățat o lecție minunată și pe care mulți adulți nu o știu și nu o înțeleg. O lecție a cărei absență ne face să fim mai săraci: a fi prezent, a vedea și a te bucura de lucrurile mici și frumoase din viața ta. A fost lecția vacanței lui din acest an de la Gura Portiței.
 |
| Povești la malul mării / Foto: O.M. |
Mi-am dorit să facă progrese cu înotul, el s-a zbenguit în apă. Mi-am dorit să citească, el m-a făcut pe mine să-i citesc o carte întreagă (despre care voi scrie o postare separată). Mi-am dorit să descopere frumusețile mici din viața lui și să înțeleagă că bogăția de acolo îi vine. Abia acest lucru l-a făcut din plin, natural, de parcă ar fi tras în piept tot aerul răcoros al mării exact atunci când a înțeles și a pus în cuvinte înțelegerea lui.
 |
| Singuratică și întrebătoare. O umbrelă / Foto: O.M. |
Adunam scoici și ni le arătam unul altuia, spunându-ne ce le face speciale, ce ne place la ele. Pentru mine a fost anul când m-au fascinat scoicile negre. El s-a mirat, știind că de obicei alerg după culori. Dar a început să-mi adune scoici negre, iar pentru el a adunat diverse cochilii colorate, mai sparte sau mai întregi, în funcție de ce inspirație avea.
 |
| Anul scoicilor negre. O surpriză. / Foto: O.M. |
Am descoperit amândoi, cu o mare bucurie, că într-o umbrelă de stuf își făcuse cuib o familie de vrăbiuțe. Și aveau pui. Așa că, din ziua aceea am stat mereu sub acea umbrelă, cu excepția unei singure dimineți, când am crezut că vremea e prea rece ca să ieșim la plajă și, până să ne hotărâm noi, ne-a ocupat cineva locul. Am urmărit părinții-vrăbiuțe cum își hrăneau precauți puii. Ne-am amărât când am văzut că ezitau să intre în cuib, dacă ne uitam la ei.
 |
| Vrăbiuța cu ochii pe aparatul foto. Nu îndrăznea să urce la pui. / Foto: O.M. |
Am pândit ca doi detectivi, de pe șezlong și dintre prosoape, ca să vedem ciocurile și penele puiuților. Ne-am bucurat de ciripeala lor. Am tolerat amprentele de găinaț uscate pe șezlonguri. Iar la momentul potrivit, adică exact când, înghețată de frig după o după-amiază în vântul rece de pe plajă, am vrut să mergem repede în cameră, ca să mă mai încălzesc și eu, am primit și o pleașcă de găinaț proaspăt, direct pe dosul baretei de la rucsac, ca să se poată întinde mai bine pe haine. Am șters cu naturalețe, fără niciun fel de grimasă, în timp ce el mă întreba nedumerit:
– Ce e aia?
– Ce să fie? Urmarea prânzului luat de vrăbiuțe împreună cu noi!
 |
| Victorie! Am reușit să suprindem vrăbiuța hrănind puiuții. / Foto: O.M. |
Am pândit la fel și puiuții din cuiburile rândunicilor de pe terasa restaurantului. Încercam să ne dăm seama care sunt mai frumoși, cât au mai crescut, când vor începe să zboare. Am inspectat cuiburile prin tot complexul, comparând cu ce văzusem anul trecut.
 |
| Rândunele aliniate / Foto: O.M. |
Apoi am găsit în colțul din dreapta al plajei, o micro-lume marină miraculoasă: cu crabi mititei, unii albi, alții maron, alți cu cochilii albe care coabitau de carapacea lor, dar toți foarte activi și plimbăreți; pești de dimensiuni diverse; niște vietăți lungane, cu antene, care i-au făcut pe niște prieteni ai băiatului meu să-i numească creveți. Într-o zi au zis că au văzut ei și un șarpe acolo.
 |
| Din lumea crabilor minioni / Foto: O.M. |
În altă zi, și-a făcut el singur o mare în miniatură, în găleata lui și o alta într-o sticlă de plastic transparentă: pusese nisip, scoici, alge, viermișori, bețe înnegrite de apa mării, pietre. Voia tare mult să prindă și un pește, că tot înotau pe la mal. Nu a reușit, dar a fost fericit cu marea lui mică și plină de viață de la viermișorii argintii și negri.
 |
| Studiu de mare în miniatură / Foto: O.M. |
A construit și un oraș pe plajă, cu străzi, garaj, camioane care cărau mărfuri și o viață a lor proprie, în ciuda dimensiunilor liliputane. Construcțiile era dintr-o combinație de lemne, paie, pietre și scoici. Iar liniile – minimalist-uscate. Liantul era imaginația, iar sensul îi venea din poveste. Ca în orice experiență de viață.
 |
| Reinventarea minimalistă a vieții urbane, pe plajă. / Foto: O.M. |
Într-una din acele după-amieze, a zis prima dată cu gura lui: „Ce frumoase sunt lucrurile mici!”. Ne uitam la scoici. Am confirmat zâmbind și l-am luat în brațe. Da, un copil care vede frumusețea din lucrurile mici, poate să primească enorm de multă frumusețe în inima lui mare. Am fost fericită.
 |
| Fericirea, ca un răsărit de soare la Gura Portiței: mai vrei. / Foto: O.M. |
Am fost fericită și mi-am amintit când a fost prima dată când a reacționat la ceva ce i-am arătat, ceva ce poate părea mic și insignifiant pentru un adult responsabil și plin de gravitatea vieții: avea vreo trei ani, conduceam într-una din excursiile noastre eliberatoare și am văzut un cer aproape de apus, pe care se jucau norii și soarele. Și el s-a uitat și a spus „Da, e fuumos”, fără să îl pronunțe pe „r”.
 |
| Cu ochii după păsările Deltei / Foto: O.M. |
Îi arătasem peisaje mereu, de când îl plimbam eu cu mașina. Dar atunci a intrat în joc și din acel moment am continuat să ne jucăm așa: eu conduc și ne arătăm unul altuia ce vedem. La fel și pe munte, sau la mare. Nu ne impunem lumea noastră unul altuia – deși el mai are tentative de acest gen, dată fiind perioada de formare în care se află –, ci încercăm să ne uităm fiecare la lumea celuilalt.
 |
| Ce aduce un copil e unic. Dacă poți să accepți provocarea. / Foto: O.M. |
Este o formă de fericire unică. Un copil aduce în viața noastră foarte multe îndoieli, foarte multe întrebări, foarte multe provocări. Experiența maternității mele a fost că m-a încercat verigă cu verigă, iar dacă una a fost slabă pe aceea a rupt-o sau a adus-o până aproape de rupere ca să o întăresc, să o transform și să cresc.
Depinde de noi, adulții, cât suntem de puternici, dacă putem deveni mai buni pentru copiii noștri, sau nu. Una din marile îndoieli la mine a fost dacă e bine ce fac, dacă e bine cum îl cresc, dacă nu îl nenorocesc cumva pentru toată viața. Iar atunci când am văzut cum o sămânță bună pe care am cultivat-o prinde viață și crește, nu am putut să nu fiu fericită.
 |
| Flori deschise. Ca lucrurile bune pe care le învață un copil despre el și despre lume / Foto: O.M. |
Însă știu că am putut să trăiesc acest lucru, pentru că, așa cum noi doi ne bucurăm de scoici și de flori, eu mă bucur de fiecare transformare minunată prin care trece copilul meu. Nu există standarde de perfecțiune pentru copilul meu și în raport cu care să îl judec, sau sa îl evaluez. Există un proces continuu de devenire, de transformare a lui într-un om mare și de descoperire a vieții, pentru amândoi.
Pe piață sunt mii de pagini de mindfulness. Nimic din ce-am citit eu nu a avut puterea emoției pe care am simțit-o când băiatul meu mi-a zis „Ce frumoase sunt lucrurile mici!”, în timp ce ne uitam amândoi la o scoică, una dintre miile de scoici rătăcite de mare pe o plajă.
 |
| Dansul scoicilor, în fața valului. Pentru cine are ochi să vadă / Foto: O.M. |
În ultima zi a vacanței noastre am plecat dis-de-dimineață de la Gura Portiței, ca să vizităm Argamum, cetatea grecească de lângă satul Jurilovca, a cărei frumusețe și dimensiune impresionantă sunt îngropate – din păcate – în bălării și lipsă de grijă.
 |
| Dinspre cetate, spre lacul Razim. / Foto. O.M. |
După ce am traversat lacul, recepționera ne-a anunțat că uitaserăm o cheie cu un USB în cameră și că trebuie să mai așteptăm un pic. Urma să sosească un „privat” cu o barcă și să ne-o aducă. Prima reacție a băiatului meu a fost de frustrare. I-am explicat că este vorba de o jumătate de oră, în care putem face ceva, dar ar fi bine să nu ne supărăm, că atunci pierdem mai mult cufundându-ne în amărăciune.
– Păi nu avem ce să facem aici! Eu vreau la cetate!
– Până ajungem la cetate, hai să mai citim un pic.
– Bine!
Mai rău a fost când am constatat că cheia nu îmi aparținea – ceea ce oarecum anticipasem. Dar tot lucrurile primite din acel timp petrecut împreună, citind, ne-au ajutat să trecem peste acest factor agravant.
 |
| Basilica, la intrarea în cetate, printre cărări ”cu multe picioare” (ale vietăților ce fugeau prin iarbă) / Foto: O.M. |
Să nu vă imaginați că am citit vreo carte de copii. Terminaserăm cartea lui cu o zi înainte și, pentru că deja creaserăm o rutină a lecturii cu voce tare în momentele când el nu avea activitate, am continuat cu cartea mea: am citit unui copil de 8 ani din „Arta de a călători”, a filosofului Alain de Botton. A învățat cuvinte noi – „Ce e aia <divergent>?” – și a învățat perspective noi.
 |
| Despre destinațiile interioare, înțelege și un copil, dacă îi vorbești / Foto: O.M. |
În dimineața aceea am citit „despre posedarea frumuseții” locurilor pe care le vizităm. O incursiune introspectivă în trăirea călătoriilor, pe care Alain de Botton a realizat-o cu ajutorul artistului britanic John Ruskin:
„Un impuls dominant atunci când te întâlnești cu frumusețea este dorința de a o păstra: de a o poseda și de a-i conferi greutate în viața ta. Îți vine să spui: <Am fost aici, am văzut lucrul acesta și a însemnat ceva pentru mine>.
Dar frumusețea este trecătoare, o întâlnim deseori în locuri în care s-ar putea să nu ne mai întoarcem niciodată sau este cauzată de un rar concurs de anotimp, lumină și vreme. Cum atunci să o posezi, cum să păstrezi trenul plutitor, cărămizile ca de hava sau valea englezească?” (Botton, Alain de, pp 222-223, Vellant, București, 2015)
 |
| Cum păstrăm în noi frumusețea locurilor în care ajungem? / Foto: O.M. |
„Pornind de la interesul său pentru frumusețe și pentru posedarea ei, Ruskin a ajuns la cinci concluzii principale. Prima, aceea că frumusețea este rezultatul unui număr de factori complecși, care influențează psihologic și vizual creierul. A doua, că oamenii au o tendință înnăscută de a răspunde în fața frumuseții și de a-și dori să se înstăpânească asupra ei. A treia, că există multe expresii inferioare ale acestei dorințe de posesie, inclusiv aceea de a cumpăra suveniruri și covoare, de a-ți inscripționa numele pe stâlpi și de a face fotografii. A patra, că există o singură cale prin care te poți înstăpâni asupra frumuseții în mod adecvat, iar aceea este prin intermediul înțelegerii ei, prin conștientizarea pe cont propriu a factorilor (psihologici și vizuali) care sunt răspunzători pentru ea. Și ultima, că cea mai eficientă cale de a căuta această înțelegere conștientă este de a încerca să descrii locurile frumoase prin artă, în scris sau desen, indiferent dacă se întâmplă să avem sau nu talent pentru asta.” (Botton, p 224)
 |
| Experiențele care ne fac să ținem piept valurilor vieții ne leagă de locurile importante pentru noi. Foto: O.M. |
Eu aș mai adăuga ca mai este un mod în care poți să te ”înstăpânești” cu frumusețea locurilor și a lucrurilor: dând un sens experienței și ducând-o adânc, în inima noastră, ca experiență formatoare sau transformatoare. Iar atunci când faci acest lucru împreună cu un copil, pe drumul lui de formare, experiența marchează cu atât mai puternic: Natura devine parte din tine, din țesutul tău interior, pentru că marchează doi oameni – unul în creșterea și formarea lui, celălalt în transformarea lui.
De parcă odată ce ai pus mâna pe o scoică neagră și frumoasă nu vei mai fi niciodată cum ai fost înaintea acestei atingeri…
 |
| Așa cum fiecare dans e altfel, fiecare revenire într-un loc e altfel. / Foto: O.M. |
