 |
| Margarete in mare. Oare stiu sa inoate? / Holbav 2015 (Foto: O.M.) |
Îmi plac fânețele nespus de mult. Pline de foșnete, zumzete, culoare, fânețele îmi par niște lumi fermecate.
Cum se întind ele între cărări și drumeaguri, cuprind dealuri, coline și urcușuri de munte, leagă păduri, garduri de lemn înnegrit de ploi, par să fie, fiecare în parte, un univers în sine: unic, cu viața lui proprie, cu ritmul lui, cu zgomotele lui, cu fâșâiturile frenetice ale vântului sau ale lăbuțelor de diverse vietăți pe care le auzi, dar nu le vezi, din cauza complicității cu care le acoperă plantele.
 |
| Mândrie de floare de fâneață: ”Sunt mai înaltă decât orice culme!” / Holbav 2015 (Foto: O.M.) |
Fânețele reușesc mereu să mă înveselească. Nu am văzut niciodată o fâneață tristă. E așa o ciorovăială vioaie de culori din flori, parfumuri din petale, bâzâit cu aripi, chiuit din ciocuri, iureș de vânt, de parcă viața începe hohotind de râs, iar râsul ia formele cele mai neașteptate în faldurile unduitoare ale fânețelor.
 |
| Pete sângerii: veselie mare! / Holbav 2015 (Foto: O.M.) |
Mă aștept adesea, când le ascult foșnăiala și le urmăresc mișcările, ca dintre flori și ierburi să iasă la suprafață o zână care se joacă cu bondarii și albinele.
 |
| Unii dintre noi au treabă, da? / Holbav 2015 (Foto: O.M.) |
Există un magnetism al fânețelor. Cel puțin pentru mine. Pot să stau ore în șir să mă uit la ele și nu mă plictisesc. Mereu se schimbă ceva, chiar dacă florile și iarba sunt aceleași. Mereu e ceva nou de văzut, de auzit, de simțit. De parcă sub flori și iarbă se ascunde un labirint vrăjit, din care mai scapă ceva la suprafață pentru vizitatorii răbdători.
 |
| Ghicitoare: ”Care e culoarea mea?” / Holbav 2015 (Foto: O.M.) |
Nu știu cum se pot îmbăta unii cu apă rece, dar eu am uneori senzația că unele fânețe mă amețesc până la beție cu mirosurile lor.
E mereu altfel: dimineața când e răcoare și vântul se joacă prinselea cu florile, poate fi mai mentolat și ușor înțepător. După ploaie, îmbibat de apă și de aburii pământului îți face nările să absoarbă cu lăcomie răcoarea parfumată. Mai pe la prânz, când arde soarele, acoperă praful uscat de pe cărare cu mirosuri dulci-concentrate, de parcă ar amesteca cineva într-un ceaun uriaș de gem de fructe necunoscute.
 |
| Concurs de miresme și culori / Holbav 2015 (Foto: O.M.) |
Și apoi, mai e ceva. Poți merge printr-o fâneață, sau pe lângă ea și să constați că mirosurile se schimbă la distanțe de câțiva pași. Cum poți trece așa, fără să fie niciun zid între ele, dintr-un miros în altul? Nu știu, dar îmi place!
 |
| La o tacla nevinovată. Aș vrea să înțeleg și eu. / Holbav 2015 (Foto: O.M.) |
Apoi, să stai să asculți o fâneață… Nu pare să aibă o sonoritate specială, dar nu e nimic plictisitor. Însă dacă urmărești sunetele, poți să distingi glasuri de păsări și țiuituri de gângănii fără număr și nume, într-un cor ritmat. E ritmul vieții într-o formă pură.
 |
| Șșșșt! Auziți? / Holbav 2015 (Foto: O.M.) |
Tu mergi pe cărare, sau poate te așezi timid, ca să nu deranjezi fâneața și să te umpli de miracolul ei, iar în fața ta viața prinde formă și forță, în ritmul ei, independent de tine.
Viața de lângă tine, ca o oglindă a vieții din tine.
 |
| Vopsite de soarele de amiază și cu gust de miere / Holbav 2015 (Foto: O.M.) |
Am fost mereu fascinată de fânețe; de când eram mică. Când urc pe munte, am un timp al fânețelor: nu mă uit la traseu, ci la ce e lângă traseu. E un timp în care nu mă gândesc cât mai am până sus, să nu mă prindă ploaia, să nu mă prindă câinii care probabil că sunt cu oile care se aud. Ci mă cufund în fânețe. Nu e nevoie să o fac fizic. Rămân pe marginea drumului și mă umplu toată de viața fânețelor, privind cu nesaț, ascultând cu urechile ciulite, îmbibându-mă cu mirosuri și fremătând în ritmul lor.
Cât de frumos ar fi, un traseu îmi pare mai sărac după cosit. Nicio căpiță, oricât de elegantă sau impresionantă, nu poate să mai redea vitalitatea fânețelor. Căpițele au nostalgia fânețelor, așa cum o amintire a unui moment de fericire are nostalgia timpului trecut.
 |
| Nostalgie la marginea desișului verde / Holbav 2015 (Foto: O.M.) |
Deși îmi plac fânețele de când mă știu, am conștientizat foarte târziu această bucurie a mea. Coboram într-o zi, după o tură extraordinar de frumoasă, cu un om cu care am împărțit munții cu enorm de mult drag, când am exclamat: ”Uită-te și tu ce multicoloră e fâneața asta!”
 |
| Multicolor sau nu? / Holbav 2015 (Foto: O.M.) |
A rămas pe loc, cu ochii mari, și mi-a răspuns după o pauză de câteva secunde: ”Nu m-am gândit niciodată că o fâneață e multicoloră. Nu că nu ar fi, văd și eu că e plină de flori colorate, dar să asociez <fâneață> cu cuvântul <multicoloră> e ceva la care nu m-aș fi gândit”.
 |
| Cuvintele dau și ele viață fânețelor: galben unduitor și susurat de zâne vesele / Holbav 2015 (Foto: O.M.) |
M-am uitat din nou la fâneața care mă uluise cu cromatica ei și impresia mi-a fost reconfirmată de realitate: era plină de culori. Alb, roz, roșu, albastru, vișiniu, o mie de feluri de verde și de galben, contraste cu maro, gri și negru – și nu știu câte alte nuanțe pe care nu le-aș putea defini în cuvinte. Și totuși ce era așa special în ce spusesem? Am râs. Erau cuvintele care dădeau altă viață, în noi, acelei fânețe.
 |
| Noi alegem ce vedem: norul pe deal, lumina din fânețe, sau peisajul cu totul / Holbav 2015 (Foto: O.M.) |
Sunt unele întâlniri din viața noastră care ne fac să vedem lucruri noi despre noi înșine și despre ceilalți. Sunt acele întâlniri care au puterea să ne facă să schimbăm ceva din dinamica noastră interioară și exterioară.
 |
| Oamenii cu care ne întâlnim ne fac uneori să ne vedem altfel viața. Dar nu tot timpul. / Holbav 2015 (Foto: O.M.) |
Sau, altfel spus, sunt acele întâlniri în care noi asumăm puterea să facem acest lucru. Să ne oprim un pic pașii grăbiți pe un traseu, mânați de timp, și să trăim, preț de câteva minute, în ritmul multicolor și vesel al unei fânețe. Să îl ascultăm pe omul de lângă noi ce zice și să-i înțelegem cuvintele, cât mai aproape de ce a spus el, și fără să le atașăm alte povești și alte sensuri, din vreo lume întunecată din interiorul nostru.
 |
| Câte flori stau ascunse într-o fâneață pe care nu o vedem, prea ocupați cu negura din noi? / Holbav 2015 (Foto: O.M.) |
Sunt însă momente când nu mai reușim să facem asta. Și trecem grăbiți, pe lângă tot ce poate fi frumos și altfel în viața noastră. Nu mai vedem culori, nu mai auzim cântece, nu mai pândim să iasă zânele în dans din labirintul fânețelor, pe ritmul vântului. Nu îl mai auzim pe omul de lângă noi și nu îl mai vedem.
 |
| ”Mă vezi ce lucios sunt?” – Uneori să îl vedem pe celălalt înseamnă să îi recunoaștem valoarea. / Holbav 2015 (Foto: O.M.) |
Tot universul pare să se comprime la o singură imagine care preia stăpânirea asupra noastră. Poate fi o imagine clară, cum sunt obiectivele pe care le avem în viață și după care ne măsurăm performanța.
Și atunci gândim că orice altceva devine o piedică în calea succesului nostru: de la lucruri, până la experiențele și oamenii din viața noastră, la care renunțăm, asumat și direct, sau neasumat și indirect, atunci când aruncăm cu vorbe grele, ce răbufnesc din frustrarea că riscăm să ne ratăm obiectivul. De parcă un obiectiv atins, dar arzând totul în jur, valorează mai mult decât o recompensă în procesul de dresaj…
 |
| Și dacă nu l-aș fi văzut pe acest fluture albastru? Eu aș fi fost mai săracă. Fâneața îl avea. / Holbav 2015 (Foto: O.M.) |
Sau poate fi o imagine neclară, ca o fantomă sau o colecție de fantome, care ne bântuie universul ascuns, plin de neguri și de semne de întrebare, din noi. Și le aruncăm, așa cum pescarii aruncă plasele de pește, pe fiecare om, sau pe fiecare experiență pe care o avem, făcându-le să devină toate aidoma: o platoșă de fantome care ascund frumusețea vieții de propria noastră trăire.
 |
| Și fragii se lasă căutați, cu atât mai mult oamenii și experiențele autentice. / Holbav 2015 (Foto: O.M.) |
Sau pot fi și una și cealaltă, într-un marasm tulbure, care ne chinuie și ne îndepărtează de oamenii, experiențele și fânețele din viața noastră.
Dar în oricare din situații, noi suntem cei care putem să deschidem ochii, nările, urechile și sufletul și să vedem ce este dincolo de marasm. Uneori reușim să o facem, alteori nu.
 |
| Un mușețel asaltat de cimbrișor. Detalii care fac frumusețea fânețelor unică. / Holbav 2015 (Foto: O.M.) |
Nu mă pot plictisi de întâlnirile mele cu fânețe. Nu e niciuna la fel ca cealaltă, chiar dacă două căpițe pot fi asemănătoare. Viața le face să fie diferite. Viața din fânețe care se întâlnește cu viața mea.
Așa cum și întâlnirea dintre doi oameni înseamnă o întâlnire a vieților lor cu tot ce au ele, mai verde și viu colorat, sau mai uscat și mai ascuns.
Doar că, așa cum nu tot timpul vedem cât de multicolore sunt fânețele, la fel nu vedem câte culori minunate are omul de lângă noi sau omul din noi. De parcă am fi topiți într-o fâneață, dar fără să reușim să vedem toate minunile din ea.
 |
| Piatra Craiului – dincolo de multe fânețe. Le putem vedea pe toate, când deschidem ochii. / Holbav 2015 (Foto: O.M.) |
