Un foc cu magie și povești. Gura Portiței 2015. (Foto: O.M.) |
Știm cu toții cine e Harry Potter, dar pe câți dintre noi îi știe Harry Potter?
Distanța București – Hogwarts: o foaie. (Foto: O.M.) |
Oh, da! Habar n-am dacă părinții celor mai buni prieteni ai fiului meu știu, dar copiii lor – S, V, E – merg și ei la Hogwarts. Au dat și examene acolo, au fost la ore, s-au luptat cu tot soiul de personaje negative și chiar și cu Voldermort.
Unii dintre ei vin cu animalul propriu, așa că generația aceasta de ucenici vrăjitori a avut parte inclusiv de un papagal galben și moțat, obișnuit să stea liber prin casă. Nu aș putea să explic cum a supraviețuit printre fantome și bufnițe, dar până la această oră nu am primit nicio veste proastă, deși ținem legătura cu Hogwarts aproape zilnic.
Concursul poveștilor. Care a câștigat? (Foto: O.M.) |
Am deschis-o pentru prima dată amândoi când eram cu mașina la spălătorie și așteptam la coadă. I s-a părut mai interesant contextul în care citeam, decât primele pasaje, mai ales că îl și obosea lectura bilingvă. Apoi am citit lent și rar, preferând să facem o mie de alte lucruri seara. Declicul s-a produs când ne-am trezit amândoi la mare, la Gura Portiței, cufundați până peste cap în aventurile lui Harry Potter și în lumea magică de la Hogwarts.
În Deltă, m-a întrebat ce-i cu pânzele alea de păianjen. I-am spus, ridicând ochii din carte, că pe-acolo se ajunge în Pădurea Interzisă. S-a lăsat cu fiori. (Foto: O.M.) |
De fiecare dată când deschideam cartea, parcă intra în transă. Simțeam în trăirile lui fiecare emoție, fiecare încercare, fiecare întorsătură de situație prin care treceau Harry și prietenii lui. A iubit și a detestat odată cu ei. S-a bucurat și s-a temut odată cu ei. A fantazat și a călătorit odată cu ei și, pot spune, după ce i-am ascultat propriile sale povești create când eu închideam cartea, chiar mai mult decât ei.
Citeam din Harry Potter, când partenerul meu de magii se juca în baltă. Foto: Harry Potter (!) |
Cred că din copilărie nu am mai trăit o poveste ca pe aceasta. Iar Hollywood-ul, cu poveștile lui, nu a putut să mă facă să simt vreodată cum am simțit în timp ce descriam băiatului meu lupta dintre Harry Potter și Voldermort, pe malul mării.
La pizza, cu Harry, hot-wheels și un avion de hârtie. (Foto: O.M.) |
A conștientizat că înțelege engleză, corectându-mă adesea: ”Mama, tu care știi engleză, nu știi să traduci ceva atât de simplu!”. Are un vocabular bogat în termeni din lumea magică, în timp ce eu uit mereu cum se traduce „vârcolac” din engleză și mă învață el.
Iar eu m-am prins că de fapt ascultă de două ori povestea, atunci când îi traduc și, implicit, se bucură de două ori. De-asta, atunci când traduce el, mă pune și pe mine să spun varianta în română, ascultând-o de parcă atunci ar fi auzit prima oară acea istorisire. Și continui să traduc, ca parte a ritualului nostru pentru Harry Potter, bucurându-mă și eu… de două ori.
Cu siguranță una din vacanțele noastre magice! GuraPortiței, 2015. Tot Harry Potter făcea poza 🙂 |
PS: Am editat un pic articolul, după ce i l-am citit și băiatului meu, pentru mai multă acuratețe 🙂 🙂 :). Astfel, a zburat la Hogwarts direct cu Hagrid, fără motocicletă – cu motocicleta s-a dus Harry -; am redus numărul prietenilor lui care au ajuns la Hogwarts, de la 4 la 3 (nucleul dur); am scos omuleții de Lego din zborul către Hogwarts, pentru că „ei au ajuns acolo mai târziu” și le-am ajustat sarcinile și activitățile. Tot el mi-a amintit că am folosit expresia „mașină de citit” când a răbufnit frustrarea din mine în fața insistențelor lui de a citi. Și a râs de mine că am zis așa.
Feedback-ul primit de la copil a fost următorul: 1. În timp ce citeam: „Să nu mai scrii despre poveștile mele, că uiți chestii.” 2. La final: „Bravo! Mi-a plăcut ce ai scris despre poveștile mele”. 3. A început să creeze o poveste nouă, inspirat de postare și toată seara am fost amândoi la Hogwarts.
La un moment dat s-a întrebat dacă nu mă fac de râs scriind despre lucrurile pe care le inventează el și i-am spus că fantezia este un dar. A râs fericit. Apoi a mai sesizat diferența dintre perspective: ce vedea el și ce vedeam eu în aceeași experiență. Are 8 ani și a putut să vadă asta. Pentru că vorbim mereu și îi respect perspectiva lui.
Am mai scris despre experiențele noastre la Gura Portiței și aici: Frumusețea lucrurilor mici; Gura Portiței și complicitățile ei minunate
Dacă are sens, le poți spune și altora ce ai citit cu un SHARE: