M-am trezit azi pe la 9 și ceva. Primul loc în care m-am oprit a fost balconul. M-am uitat mai întâi cu grijă la copăcelul meu de rozmarin. Era pleoștit de sete. Mi-am amintit că am uitat să ud florile în ultimele două zile. Am întors privirea spre dreapta, după colțul peretelui, să văd ce face trandafirul japonez. M-am blocat. O apariție surprinzătoare, ca o gură deschisă spre lume, gata să o înghită pe toată și pe mine cu tot cu ea, stătea în fruntea ghiveciului. Trandafirul meu înflorise peste noapte. L-am cumpărat acum vreo trei săptămâni din hipermarket. Era cam deprimat. I-am schimbat ghiveciul, i-am pus pământ, l-am așezat frumos, printre celelalte flori. Dar nu i-a mers bine. L-am mutat mai la soare. I-am adunat bobocii îngălbeniți, cum ștergi lacrimile unui copil. L-am îngrijit, necondiționat de pierderea bobocilor. Aseară am văzut doi boboci care se pregăteau să dea în floare, dar nu mă așteptam să-l văd pe vreunul dintre ei deschizându-se așa devreme și nici așa de total. Fără rest, fără urmă de regret. Am făcut o poză și apoi am plecat în călătorie în interiorul acestei flori.
Ce mi-a adus?
Mi-a adus aminte de liniște. Cum e să fie Liniște și că vreau Liniște. Liniște, cu „L”. fără zgomotul perpetuu care îmi umple viața în ultimele săptămâni. Mă uit la mine. Parcă joc într-un film suprarealist. Problema este că asta e realitatea.
Vineri, de exemplu, mi-am investit aproape toată energia mea în lupta pentru spitale, medici, asistente și, implicit, pacienți. Subiectul principal au fost porțile dezinfectante – niște structuri menite să ajute personalul medical să-și dezinfecteze echipamentele când ies din spațiul infectat, atât pentru a preveni contaminarea, cât și pentru a le putea refolosi, pentru că nu au suficiente. A luat legătura cu mine o companie franceză care voia să înceapă să facă astfel de porți și să le doneze. Le trebuiau niște date tehnice. M-am apucat să caut, întrebând medici. Apoi am stabilit ce e de făcut, odată ce au prototipul gata, pentru a-l pune la dispoziție, atât pentru Dăruiește Viață, cât și pentru spitale. Să organizez oamenii și fluxurile de comunicare – mă pricep, mă simt în control.
Așteptăm prototipul. Aș fi vrut să-l facă pocnind din degete. Nu se poate. Între timp, am primit promisiunea Magic Camp de a cumpăra o astfel de poartă de la un antreprenor român, pentru un spital care a cerut-o și care este complet expus riscului de infectare, din cauza lipsei de echipamente, deși este… spital COVID. Mă uit la porțile astea ca la niște colaci de salvare. Aș fi vrut să vină cât ai pocni din degete. Nu se poate. Așteptăm livrarea. Zgomotul așteptării mă asurzește.
Apoi am mai făcut matching și între donatori, nevoi și furnizori de echipamente medicale. Nu-i aveam pe nici pe primii si nici pe cei din urmă. Aveam doar nevoile. Primii au venit la mine, că ne știm din viața normală. Pe cei din urmă i-am aflat întrebând un medic, cu care m-am cunoscut în această criză. Am mai discutat de combinezoane, măști, mănuși. Știți că medicii nu au nici măcar mănuși nesterile, dar trebuie să trateze pacienți cu COVID 19?
Jonglez cu informații pe care nu le am eu personal și asta este epuizant, pentru că văd cum se poate rezolva o problemă, dar nu am resursele să aplic singură soluția. E vital să nu scap nicio minge pe jos. Dacă o fac, o viață se poate pierde. Sau mai multe. Și totuși mingile mele sunt mici, prea mici pentru o criză atât de mare. Dar fiecare contează. Și asta dă enorm de mult zgomot…
M-am ocupat și de Dăruiește Viață. Punctul culminant a fost când am lucrat în paralel pentru Dăruiește Viață, pe de o parte, și, pe de altă parte, îi dădeam asistență fiului meu, ca să-și scrie referatul la educație socială despre puterea unui individ de a schimba moștenirea culturală. Am experimentat o senzație aproape fizică de creier rupt în două. Copilul vorbea în referatul lui de câte e nevoie să faci ca să schimbi ceva în societate, inspirat de la ce aude prin casă, în ultimele săptămâni. „Mama, nu știam că faci atâtea lucruri!”. Pot să-i spun că lupta cu moartea te învață că poți face orice? Nu pot. Nu vreau să îl presez cu informația că, în afara casei noastre, oamenii mor, din cauza COVID 19, că cei apropiați lui riscă să moară. Este un adevăr care plutește între noi, pentru că îmi aude discuțiile.
La finalul zilei, mă simțeam epuizată. M-am uitat pe lista de „to do” și m-am speriat. Nu reușisem să lucrez mare lucru pentru job-ul meu. Toată energia îmi fusese suptă de gaura neagră din spitalele românești. Zgomotul m-a speriat. Aveam ceva de terminat. Ieri, sâmbătă, am lucrat toată ziua pentru birou și am rezolvat ce ar fi trebuit să fac vineri. Am fost mulțumită de ce am obținut, dar zgomotul era încă acolo.
De unde vine Liniștea?
Acum, mă uit la floarea aceasta de hibiscus și mă încarc cu liniștea ei. Am respirat adânc. Am meditat. M-am cufundat în liniște. De unde vine Liniștea asta? La început nu am știut. Apoi m-am uitat mai bine. E un drum pe care îl cunosc. L-am mai parcurs de multe ori în viața mea. L-am parcurs mai brutal și complet dezbrăcată de iluzii după operația mea pe creier.
Liniștea vine din mine, din faptul că fac ceea ce este Bine să fac. Liniștea aceasta vine din felul în care împărțim Binele între noi, prin solidaritate, prin compasiune, prin empatie, prin înțelegere, prin colaborare, prin iertare, prin refuzul de a face rău cu intenție. Liniștea îmi dă speranță și putere. Atunci când reușesc să mă conectez la resursa de Bine din mine, reușesc să ies din zona de frică, furie, disperare, frustrare, lipsă de control.
Binele e în mine, atât cât e. Nimic nu-l poate lua de acolo. Se exprimă, iese la suprafață, când eu aleg să-l fac. Am aflat asta puțin după operația pe creier, când eram încă în spital și mă simțeam ok (adică înainte să se declanșeze edemul despre care am scris aici). În a treia dimineață după operație, după o noapte de nesomn, a trebuit să mă uit atent la ce se întâmpla în lumea mea interioară. Două forțe, două energii puternice s-au confruntat în mine.
Mai întâi m-a răvășit o furtună cu regrete. Tot ce nu apucasem eu să fac în viața asta și mi-am dorit s-a răsturnat peste mine. Parcă se golise cufărul de frici, eșecuri, pierderi și greșeli în capul meu, acolo, pe patul de spital. Un vânt sufla cu furie prin mine, răscolindu-mă în toate felurile, fără să am unde să fug, fără să mă pot ascund. Așa că m-am uitat la toate. Erau ale mele, n-aveam ce să fac. Le-am luat în piept la propriu și m-au umplut cu grindină. M-au apucat frisoanele. Nu mă puteam mișca. Apoi m-am uitat dincolo de ele, dincolo de rafalele de vânt, dincolo de grindină. Am văzut singurul lucru care conta cu adevărat în viața asta: Binele pe care l-am făcut, necondiționat și după puterile mele.
În fața morții, Binele din noi este cel care rămâne în picioare. În fața morții, suntem despuiați de orice ne-a îmbrăcat, decorat sau maltratat în viața asta. Din Bine ne vine Liniștea. Din Bine ne vine împăcarea. Din Bine ne vine cea mai puternică forță să acționăm, chiar și în fața unui Goliat atotputernic. M-am conectat la această energie bună din mine și asta mi-a dat putere să mă ridic și să-mi construiesc recuperarea. Să-mi vreau viața înapoi, în ciuda tumorii care mă jefuise de bucuria vieții.
Mă uit acum la vântul morții care suflă prin spitalele românești și știu că singurul antidot pe care îl avem este ca noi să facem Bine în număr cât mai mare. Oricât de mic e Binele pe care îl putem face, contează. Un Bine mic, face un Bine mare. De aceea vă rog să contribuiți pentru a transforma spitalele din focare de infecție și sursă de moarte în spitale reziliente, donând pentru Dăruiește Viață, de ziua mea, la acest link: https://bit.ly/2JHrPdC . Orice sumă ajută! Donațiile pot fi multiplu de 10 lei.
Și ca să vedeți că nu vă păcălesc, puteți citi aici ce am postat pe Facebook, imediat după externare, pornind de la întâlnirea cu Binele din mine de după operația pe creier.
