Am vrut să strig după ajutor și n-am putut. Gâtul îmi înnodase vocea. Cuvintele încercau să iasă, dar se spărgeau în cioburi mute și dispăreau în golul plin de întuneric, izbindu-se haotic de torace. În mine era golul, din mine urca. La fel și întunericul. Se hrăneau din mine, două valuri, unul gri și unul negru, legate de un fir roșu, se învârtoșau într-o gură largă ce mă absorbea cu forța de vortex furios, venit din altă lume. Am vrut să strig după ajutor și n-am putut.
Am vrut să scap și n-am putut. Vortexul era mai puternic decât mine. Mă sugea cu forță înăuntrul meu… și de acolo unde? Spre moarte? Așa se moare? Am vrut să mă smulg din el, dar n-am putut. Eram ca ruptă în două și cele două părți nu colaborau. În interior, o bucată se zbătea să se sustragă, să iasă din vârtej, sau cel puțin voia. O alta, în exterior, carcasă imobilă aliniată pe spate, își mai făcea simțit conturul doar pentru umeri, piept și o parte din cap. Inutil. Ascundea lupta din mine, ca un dom indiferent la gladiatorii din arenă. Eram eu și acolo și acolo. Aceeași și diferită în același timp.
Ce fac? Ce să fac? Ce se întâmplă cu mine? Nu am putut înțelege cum am ajuns acolo. Nu -mi aminteam nimic. Înainte era ceva, dar nu mai știam ce.
Am vrut să privesc în jur și n-am putut. Spre exterior, ochii nu funcționau. Lumina nu trecea pe niciunde. Doar în interior erau deschiși, căutau frenetic. Iar aici se duceau și ei tot spre vortexul bicolor, care mă sugea cu forță mai jos, mai în întuneric și mai înăuntru decât în înăuntrul meu. Unde mă trăgea? Așa se moare?
“Eu mor, copilul rămâne singur. Luca! Îl pierd pe Luca! El mă pierde pe mine!”
O bucată de gând a ieșit de nu știu unde. Instantaneu, o panică nemaiîntâlnită mi-a strâns stomacul în pumni, apoi a urcat lacom pe piept, pe gât, până la ceafă. Un șarpe constrictor. Luca – singur, nepregătit… Am vrut să mai strig o dată. Am vrut să mai lupt o dată… să nu mor încă, să scap… Dar n-am putut. Un expir profund și m-am făcut una cu întunericul. Zbuciumul s-a topit în liniște. Am închis ochii interiori.
Lucrurile au rămas să fie, fără ca eu să mai știu de ele.
Și de undeva s-a făcut simțită o senzație de bine.
***
1 octombrie 2018
Am recuperat integral această amintire de pe masa de operație – probabil din momentul în care anestezia generală își făcea efectul – în două etape, după un proces extrem de complex de introspecție, terapie și meditație. Primul pas a fost curând după externare: o recuperare parțială, ca un membru amputat la care te uiți și nu înțelegi ce s-a întâmplat, o crăpătură de conștientizare în negura inconștientului. Al doilea pas – într-o anumită măsură, eliberator – a fost în octombrie 2022.
Atunci am scris textul de mai sus. Se împlineau patru ani de la operația pe creier care mi-a salvat viața. Între cele două, o bucată ascunsă în mine a continuat să se zbată până la epuizare, să se lupte pentru supraviețuire, să-mi salveze copilul, să-l protejeze de la experiența de a rămâne fără mamă, fără să fie încă pregătit pentru această lume. Durerea a fost că nu o vedeam, dar o simțeam zbătându-se în mine.
Astăzi aniversez opt ani din a doua mea viață. Pe 1 octombrie 2018, am fost operată de un meningiom crescut pe ambii lobi frontali, suficient de mare încât să-mi pună viața în pericol. În fiecare an, pe 1 octombrie, mă opresc un pic și reflectez la drumul parcurs și la locul în care am ajuns. Uneori scriu public, alteori păstrez doar pentru mine.
8 ani en garde
Sunt cu mult mai bine astăzi decât în 2018 sau 2022. Dar trăiesc și un paradox. Opt ani de muncă (și luptă) pentru recuperare m-au dus într-o zonă de extenuare diferită de ce am trăit în trecut. Sunt mai mulți factori care au contribuit la asta și mă ocup să-i rezolv, pe rând.
M-am întors la amintirea de mai sus în urmă cu aproape două luni, după ce am început să mă simt rău. De fapt, e impropriu spus „amintire”. M-am întors la starea de disperare că nu-mi mai pot ajuta copilul cu care m-am luptat pe masa de operație, în secundele în care anestezia își făcea efectul. Un vulcan clocotind în capul pieptului care mi-a resetat tot sistemul nervos și l-a ținut într-o stare de luptă în acești ani.
Opt ani de muncă, de creștere – atât pentru mine, cât și pentru fiul meu – contează. Așa că am reușit acum să mă întorc altfel la acea stare… Nu m-am mai cufundat în disperare. Nu m-am mai luptat cu ea, deși reflexul e încă viu în mine. Un spadasin en garde, gata să se dueleze cu orice aruncă viața spre fiul meu și spre mine. Pentru ca să-l pot crește pe el.
Constat că am intrat într-o etapă nouă: exersez să fac un pas în spatele fiului meu. Totuși îmi dau seama că nu știu cum să pun sabia la șold. Acești opt ani au însemnat și o luptă cumplit de dificilă cu sistemul de educație din România și nu numai, pentru ca el să înflorească la potențialul pe care îl are și pe care standardele, bullyingul, politicile publice și prejudecățile de la noi riscau să-l distrugă. După ce a terminat ultimele examene, am crezut că pot să-mi revin. Dar nu a fost așa. Nesiguranța în care am stat aproape două luni și jumătate, până la publicarea rezultatelor, mi-a stors ultimii stropi de energie.
Când am aflat, pe 13 august, că a intrat la una din cele mai bune facultăți din lume – Durham University -, acolo unde și-a dorit el să meargă, am plâns, am râs, am țopăit de bucurie. Dar tot nu am reușit să mă relaxez. Au urmat pregătirile de plecare, birocrația, incertitudinea legată de noua etapă în care urma să intrăm fiecare dintre noi.
Un ceai și un pas înainte
Pe 29 septembrie, el a avut ceremonia de înmatriculare, în Catedrala Durham. Doar studenții din anul I și profesorii care participau la procesiune au avut voie să intre. Părinții – nu. Am urmărit de pe margine cum i-au organizat pentru fotografia de grup, cum i-au condus în Catedrală. Apoi m-am strecurat în culise, pe o intrare pe unde aveau acces turiștii, până în dreptul unei uși care dădea spre interiorul Catedralei. Am ascultat de pe hol cântecul orgii, care a precedat procesiunea profesorilor. M-am uitat o vreme la oamenii de pe hol, profesori și personalul care se ocupa de organizare, curioasă să văd cum se face. De ani de zile iubesc să fiu în culise.
Apoi am simțit nevoia să iau o pauză. Și – mai ales – să iau distanță: era ceremonia fiului meu, ceremonia prin care el intra într-o colectivitate, ca adult. Am simțit nevoia să creez și în interiorul meu spațiul care reproducea spațiul trasat în exterior de regulile impuse de universitate. Am intuit ceva din felul în care voi trăi de-acum experiențele lui prin prisma a ceea ce-mi va povesti el, fără ca eu să mai fiu acolo, ca parte implicată direct, care intervine, acționează, apasă rapid butoane, dezvoltă strategii și implementează.
M-am dus la cafeneaua Catedralei și mi-am luat un ceai și o gustare. Nu apucasem să iau micul dejun, iar în Durham ajunsesem pe la miezul nopții precedente. Era deja prânzul: adrenalina începea să-și piardă puterea de a mă ține în mișcare.
Beam ceaiul fierbinte, priveam pereții groși de sute de ani și mă gândeam că spadasina din mine nici măcar nu știe cum să relaxeze brațul care a ținut atâția ani sabia scoasă. Nu e vorba de o simplă relaxare sau de a face un pas înapoi. E vorba de cum învață sistemul nervos să iasă din starea de disperare că nu-mi pot ajuta copilul, o disperare născută pe masa de operație, în ultimele secunde înainte de a-mi pierde cunoștința. O disperare adânc înfiptă în sistemul meu nervos, care încă nu reușește să proceseze că am reușit să fac ce a fost necesar ca acest copil să crească frumos, echilibrat și autonom. O disperare care a sădit în mine o rană.
Ce urmează?
Mă plimb de două zile prin orașul Durham și prin împrejurimi. Mă văd cu fiul meu punctual ca să mai rezolvăm unele lucruri pentru care mai are nevoie de sprijin pentru instalare. Ne organizăm în funcție de programul lui. Mai avem azi de făcut ceva, apoi mă întorc la ale mele. Constat că mi-e foarte bine așa. Mi-e foarte bine să-l văd plecând pe drumul lui. Mă bucură curiozitatea și curajul cu care își deschide aripile. Mă bucură încrederea pe care o am în el, în ce poate el să realizeze în viață. Mă bucură spațiul care crește între noi, pentru că este, în primul rând, spațiul lui de libertate, de maturizare, de viață pe cont propriu.
De pe 1 octombrie 2018, trăiesc în etape. Până recent, etapele erau marcate de controalele RMN pe care trebuie să le fac regulat, pentru că apariția unui nou meningiom este posibilă.
Acum încep să realizez că pe 1 octombrie 2026, la opt ani de la operație, am încheiat o etapă fundamentală pentru cine sunt eu sau, mai bine zis, pentru cine am devenit ca mamă: am reușit să-mi cresc copilul… în ciuda a tot și a toate, din mine și din afara mea.
E timpul să se vindece și rana crescută în mine, sub anestezie, din teama că mor și-mi las copilul fără mamă… când încă era copil.
