“Gaza e plină de cadavre. Te plimbi prin ea și devii și tu un cadavru.” (*Citat din memorie. Mi-a rămas în minte după film.)
Am văzut Naza, filmul regizat de cineaștii israelieni Yuval Abraham and Rachel Szor, laureați OSCAR în 2025 pentru filmul No Other Land, pe 5 octombrie, într-o proiecție pentru presă. Din precauție, m-am pitit la un capăt de rând, aproape de ieșire. M-am așteptat la orori și la sânge. Am vrut să pot ieși repede din sală, fără să deranjez, dacă nu puteam să rezist până la sfârșit.
Nu am plecat însă. Mai mult, mi-a fost greu să mă ridic și după ce lumina s-a aprins, iar genericul se apropia de final. Un gol imens și greu m-a făcut una cu scaunul. Cu sala. Cu podeaua de pe care nu am mai avut putere să-mi dezlipesc tălpile.
Am vrut să scriu în seara aceea despre film. După împietrirea inițială, din sala de cinema, am simțit cum un val de revoltă se urcă în mine. Aveam nevoie să scriu ca să-l eliberez. Nu am reușit. Am amânat apoi zile întregi, încercând să înțeleg ce mă ține în loc.
Îmi negociam sâmbăta trecută liniștea prin pădurile Dobrogei, când am realizat că am ieșit de la acest film într-o stare de șoc. Iar ce scriu acum nu e doar o invitație să mergeți să vedeți acest documentar ca să înțelegeți mai bine Răul în care trăim, ci și o autopsie a șocului.
Un alt fel de șoc
Este tulburător, structural și unic modul în care șochează Naza. Diferit de alte experiențe din sala de cinema. Nu printr-o brutală supraexpunere a violenței, deși este vorba despre genocidul pe care îl comite statul israelian în Palestina – metodic, planificat, operaționalizat și „eficientizat” cu ajutorul algoritmilor și al inteligenței artificiale, raționalizat și susținut cu o mașină de propagandă performantă, care întreține ura și dezumanizarea, justificat ideologic și emoțional de atacul atroce al Hamas din 7 octombrie 2023.
Aparența simplității este instrumentul prin care NAZA șochează. Nu te aștepți ca ceea ce te va lovi privind acel film să se întâmple. Cadrele par asemănătoare și repetitive. Regizorul Yuval Abraham intervievează 24 de ofițeri și foști ofițeri de elită din diverse unități secrete israeliene implicate în războiul din Gaza. Toate interviurile au loc noaptea, pe clădiri din Tel Aviv. Luminile, umbrele, penumbrele și zgomotele orașului constituie fundalul în care se topesc în anonimitate vorbitorii, pentru a le fi protejată identitatea.
Este un contrast dur, dar exprimat tot cu simplitate, între vitalitatea care pulsează pe străzile din Tel Aviv și în apartamentele din care se văd crâmpeie de viață obișnuită a cetățenilor israelieni și moartea și distrugerea care sunt administrate în Gaza, care nu se văd.
Ochiul spectatorului este protejat. Până în ultimele două-trei minute ale filmului, singurele reprezentări vizuale ale morții și distrugerii totale sunt sub forma unor desene cu creionul, niște schițe sumare care umplu rapid foi albe. Oameni împușcați de lunetiști când vin să ia mâncare din punctele de livrare a ajutoarelor devin niște forme minimaliste conturate în negru pe fond alb, în timp ce povestea morții lor curge la microfon. Amplasarea țintelor, a familiilor, un cartier, etc. Gaza devine o schiță în care liniile sunt trasate rapid, iar semnificația lor este că moartea le urmează. Linia morții este de fapt modul în care israelienii vor să-i facă pe palestinieni să nu se mai întoarcă în cartierele pe care le distrug, explică unul dintre intervievați
Apoi șocul este amplificat de simplitatea cuvintelor și a replicilor care exprimă și – concomitent – documentează Răul absolut. Nu cred că vreun scenarist, oricât de talentat sau de bine plătit ar fi fost, ar fi putut să scrie un scenariu de film cu atâtea replici date de personaje diferite – 24 de ofițeri din structuri israeliene de elită – care să sintetizeze Răul atât de puternic, de cinic și de detaliat. Propozițiile sunt scurte și seci, ca niște formule matematice. Simplitatea exprimării întărește absența emoției, a empatiei. În unele cazuri se vede că, în timp, au apărut regrete, mustrări de conștiință. Dar se înțelege din cum curge discursul că în momentul în care oamenii aceia au luat parte la genocid, simțul lor moral era amorțit sau anihilat.
M-am întrebat cum e posibil așa ceva? Și din ce am citit, înțeleg că aceasta este întrebarea care i-a ghidat pe realizatori.
Autopsia rădăcinilor Răului
Pe parte operațională, răspunsurile sunt diverse. Gamification: uciderea oamenilor din Gaza era ca și cum ai lua vieți într-un joc video, spune unul dintre vorbitori. Altul povestește cum au vrut să le aducă niște psihologi, pentru a-i ajuta să treacă peste faptul că omor atâția oameni și cei din unitatea lui au ajuns la concluzia că nu au nevoie, pentru că raționamentul lor era în termeni de atingere a unor ținte, ca într-o competiție. Nu era vorba că omorau oameni. Alții pur și simplu se consideră lipsiți de responsabilitate, pentru că au fost doar o rotiță în acel sistem genocidar. „Banalitatea răului” ar spune Hannah Arendt, iar expresia aceasta m-a bântuit tot filmul.
NAZA șochează prin simplitatea cu care radiografiază modul de manifestare și cauzele Răului absolut. Când Răul absolut preia controlul, oamenii ucid alți oameni în masă, torturează, violează, distrug, fără nicio urmă de tresărire morală. Din contră se simt îndreptățiți să facă toate acele lucruri. Au un motiv care îi face să se simtă superiori, motivați și mai ales, izbăviți de orice fel de consecințe. Cheia este dezumanizarea.
Inițial ai senzația că este vorba doar de dezumanizarea victimelor. Afli de la început ce înseamnă NAZA – este abrevierea de la „victime colaterale”. În discursul militar israelian, nu se vorbește de oameni nevinovați, civili, sau de victime, ci de NAZA. Se estimează numărul celor care mor fără să fie luptători HAMAS într-o lovitură, dar totul pare să fie un exercițiu contabil. Numărul de NAZA nu este motiv pentru a anula o lovitură. Așa se face că unul dintre intervievați spune că într-un atac israelian au murit 500 de oameni care nu aveau legătură cu HAMAS… pardon, în limbajul armatei israeliene, 500 de NAZA.
Apoi, pe măsură ce poveștile curg și dor, realizezi că acei oameni care au gândit sistemele de AI, au luat parte la operațiuni, au planificat loviturile, au tras, au dat ordine și-au pierdut cel puțin o parte din umanitatea lor… dacă nu chiar pe toată. Dezumanizarea apare așadar de ambele părți. Unora umanitatea le este luată brutal – victimelor -, ceilalți renunță la ea, ca să poată să-și protejeze liniștea, și sunt ajutați de sistemul în care sunt prinși să o amorțească sau să o abandoneze, în numele eficienței.
Șocul pe care îl produce NAZA este la nivel moral, cu atât mai mult cu cât informația nu este complet nouă. Investigații publicate chiar de The Guardian, unul dintre producătorii filmului, rapoarte ale ONU și ale unor ONG-uri, știrile zilnice, inclusiv despre numărul mare de jurnaliști uciși de armata israeliană, ne-au familiarizat, cel puțin pe unii dintre noi, cu practicile Israelului în Gaza.
Rana morală: la granița dintre Bine și Rău
Filmul produce o rană morală în spectator, sau cel puțin aceasta a fost experiența mea: o durere profundă la nivel moral, în acel loc profund din care crește distincția dintre Bine și Rău. Stai în scaunul tău de cinema și ești limitat la a fi spectator. Vrei să oprești acel genocid, vrei să le spui celor care vorbesc și celor care duc acel război, inclusiv de partea Hamas, nu doar de partea israeliană, că e Răul absolut și e inuman ce fac, și un sentiment copleșitor de neputință te cuprinde. Iar dacă în final nu faci nimic, neputința deschide calea complicității. Așa că, cel puțin am scris acest text…
Documentarul este așadar cutremurător prin felul în care expune genocidul civililor din Gaza și prin impactul pe care îl are asupra spectatorului. Probabil de aceea, influenceri israelieni, cu background militar, au scos pe piață, în mai puțin de trei săptămâni, un film de propagandă intitulat „NAZA – The real story”, care își propune să construiască un contranarativ. De asemenea, răspunsurile Israelului au fost complete: de la propagandă la amenințări cu luarea cetățeniei celor doi regizori și cu sancțiuni împotriva ofițerilor care s-au lăsat intervievați în film.
NAZA este un film care expune nihilismul moral care se luptă să înlocuiască valorile fundamentale care au stat la baza ordinii internaționale după al doilea război mondial. Face parte din șocul moral pe care îl produce acest film să vezi cum unul dintre actorii care promovează acest Rău absolut și acest nihilism moral este statul israelian în care trăiește poporul care a fost ținta Holocaustului, adică a unui program sistematic și industrial de anihilare a unui popor. Acum, acest stat omoară civilii din Gaza, își extinde ocupația în Cisiordania, agresând oamenii care locuiesc acolo, bruschează, prin diverse structuri de influență, democrațiile liberale din țările europene și occidentale, pentru a-și asigura influența și a reduce susținerea pentru cauza palestiniană, și subminează, prin intermediul SUA, Curtea Penală Internațională, pentru a elimina orice posibilitate de sancțiune internațională împotriva sa. Iar această ordine mondială a fost cea care a ajutat statul Israel să se dezvolte, la fel cum democrațiile liberale au fost cele care au asumat angajamentul de a lupta împotriva antisemitismului.
Moral ar fi fost ca un popor care are această experiență profund traumatizantă în ADN-ul său să facă orice pentru a evita să facă la fel ca foștii săi agresori. Dar când ești într-un conflict permanent, în loc să construiești pacea, când violențe și traume precum ororile comise de Hamas pe 7 octombrie 2023 vin peste tine, este mult mai ușor să îmbrățișezi propaganda urii. Iar ura sugrumă simțul moral. Ura cere sânge. Mecanismul e perfect: propaganda incită la ură, soldații livrează sânge. Iar asta e valabil de ambele părți – nimic din textul meu nu este vreo scuză la adresa Hamas sau a oricărei forme de terorism sau de extremism.
Și nu în ultimul rând, când vezi cât de ușor un stat poate să externalizeze uciderea unor oameni către AI și când știi și ce se întâmplă în Ucraina, cum SUA subminează tocmai ordinea mondială cunoscută drept Pax Americana, în numele maximizării unor tranzacții de moment și al iliberalismului, ultimul grad al rănii morale pe care o simți ca spectator este vulnerabilitatea enormă în care ne aflăm noi toți, atât individual, cât și ca omenire.
Nu în ultimul rând, filmul mi-a reamintit de unul dintre textele fundamentale pentru felul în care m-am structurat moral de-a lungul timpului – „The Ones Who Walk Away from Omelas”, scrisă în 1973 de Ursula Le Guin. E ca și cum ne pune în fața ochilor Răul pe care îl ignorăm, felul în care sunt alții sacrificați, în timp ce noi ne trăim bucuriile zilnice și preferăm să nu vedem ce se întâmplă.
În România, filmul Naza este adus de distribuitorul Bad Unicorn. Listez mai jos cinematografele unde îl puteți vedea. Mergeți să-l vedeți!
| BUCUREȘTI | |
| Apollo111 | |
| Cinema Elvire Popesco | |
| Cinema Europa | |
| Cinema Muzeul Taranului | |
| Cinema Union | |
| Cinemax Veranda | |
| Cineplexx Baneasa | |
| Happy Cinema Collosseum | |
| Happy Cinema Vitantis | |
| BACĂU | |
| Happy Cinema | |
| BISTRIȚA | |
| Happy Cinema | |
| BOTOȘANI | |
| Happy Cinema | |
| Cinema Unirea | |
| CLUJ NAPOCA | |
| Cinema Arta | |
| Cinema Florin Piersic | |
| Cinema Victoria | |
| CONSTANȚA | |
| Cinema Jean Constantin | |
| CRAIOVA | |
| Cinema Patria | |
| ORADEA | |
| Palace Cinema Lotus | |
| PITEȘTI | |
| Cinema Trivale | |
| REGHIN | |
| Cinema Patria | |
| SIBIU | |
| Centrul Cultural ”Ion Besoiu” | |
| SFÂNTU GHEORGHE | |
| Cinema Arta by Cityplex | |
| TIMIȘOARA | |
| Cinema Timiș | |
| Cinema Victoria | |
| ZALĂU | |
| Cinema Scala |
