 |
| În fața ploii, doar noi alegem cum o simțim (Foto: O.M.) |
„Oare câtă ploaie duc cu mine?”
Coboram de mai bine de două ore prin pădurile Coziei când mi-am pus întrebarea aceasta. Apa se furișa pe mine ca o pojghiță rece. Cucerise de multă vreme mai mult decât zonele expuse – mâinile și fața. Pe măsură ce pășeam, pantalonii se lipeau haotic de pielea mea ca niște ventuze lacome și reci. Pe sub geacă, tricoul mă îmbrăca totuși cu o umezeală caldă.
 |
| Uneori ne arătăm prin ploaie și ceață, alteori nu (Foto: O.M.) |
La a treia căzătură în nămol – e drept, cea mai spectaculoasă – am simțit cum apa a învins și ultimul bastion uscat al hainelor mele, protejat până atunci de rucsac și de marginea gecii.
M-am oprit câteva secunde în ploaie și mi-am aranjat ținuta alunecoasă, ca să previn un accident suplimentar: de la atâta apă și noroi, pantalonii atârnau greu, când nu se lipeau de mine, și parcă stăteau să cadă.
 |
| Blănos murat, dar fericit (Foto: O.M.) |
Apoi am reluat coborârea. Îmi protejam doar oasele și încheieturile, ca să termin traseul întreagă. În fața apei nu mai aveam nimic de apărat.
Alunecam prin nămol fără să reușesc să anticipez de fiecare dată în ce parte o luau bocancii; bețele pe care le credeam uneori fixate, o mai luau la vale de capul lor, iar cea mai inedită formă de coborâre la care am recurs de mai multe ori a fost cu genunchii îndoiți, ca la schi, doar că de sub tălpi, în loc de zăpadă, ieșeau niște mustăți răsucite de nămol mustind de apă.
 |
| Echilibristică pe stânca udă (Foto: O.M.) |
Trei ore a durat această coborâre cu ploaie și noroi, prin pădurile Coziei întinse pe 1300 de metri diferență de nivel. Dar nu a fost tot drumul cu răpăială torențială. Când am pornit de la Cabana Cozia, ploua mocănește, perforând ceața nehotărâtă și aerul sumbru.
 |
| Pregătiți de plecarea de la cabană (Foto: Andrei Badea) |
Ceața rămăsese de peste noapte, iar ploaia o prinsese din urmă în zori. La cât era de măruntă, ne-a amăgit că va rămâne acolo, sus, iar noi vom coborî liniștiți prin pădure, cum se întâmplase și cu o zi înainte. La urcare ne plouase doar de la Mânăstirea Turnu la Mânăstirea Stânișoara, în timp ce, până la Cabana Cozia, apa rămăsese doar o amintire în umezeala pădurii.
 |
| Stâncile și pădurile Coziei, dincolo de ploaie (Foto: O.M.) |
Și cu toate acestea tura de pe Cozia din această toamnă rămâne pentru mine o experiență plină de căldură. Am urcat în ultimul week-end din septembrie, când prognozele meteo arătau ploaie prin toți munții din apropierea Bucureștiului. Singurul munte însorit era Măcinul.
 |
| Cinci oameni pe cărare (Foto: Andrei Badea) |
Am preferat să risc să dau ochii cu ploaia, dar să mă cufund în pădurea deasă a Coziei, cu mirosurile de frunze verzi și uscate, de scoarță vie, de pământ reavăn, cu foșnetele ei, cu salamandrele nenumărate care se mișcau în reluare pe cărare, cu jirul și cu ghindele care sculptau pământul sub pașii noștri.
 |
| Pauză de nuci. Toată lumea participă. Și Sammy vrea să guste (Foto: O.M.) |
Am urcat cinci adulți și un câine. Sammy a transformat de la început ploaia și nămolul într-o avalanșă de bucurie. Tăvălelile nesfârșite în nămol și frunze ude, galopul pe cărări și prin povârnișuri, privirea zglobie printre picăturile de ploaie și coada fluturând victorioasă în sus în continuu îmi spuneau cât de fericit era câinele de acea ieșire.
 |
| De la urcare, cu un pic de soare (Foto: O.M.) |
Cel mai haios a fost că, în viteza cu care își devora libertatea prin pădure, Sammy a trecut pe rând pe lângă toate salamandrele ce ne-au ieșit în cale, chiar dacă erau în mijlocul drumului, fără să vadă niciuna.
 |
| Oricât ar ploua, petele galbene nu i le curăță (Foto: O.M.) |
Noi, în schimb, ne-am oprit la fiecare în parte, le-am studiat petele, dimensiunile, mișcările și am memorat amintirea lor în fotografii. Ciupercile uriașe, cu pălăriile ca niște platouri de clătite proaspăt făcute, sau roșii ca merele coapte, sau galbene și poroase ca niște bureți uriași l-au interesat cu atât mai puțin. Doar când ne-am oprit să fotografiem un burete și ne-a văzut pe toți cinci aplecați asupra ciupercii s-a năpustit și el adulmecând „prada” cu nările lățite.
 |
| Clătită pe băț, cu aromă de pădure (Foto: O.M.) |
 |
| Câte lemne am mâncat până acum? (Foto: O.M.) |
La început, de la frecvența și voluptatea cu care Sammy se tăvălea în frunzele uscate, în noroi și în pământ, cea mai frecventă întrebare a fost: „Și cum îl cureți la cabană?” „Nu îl curăț eu. Îl curăță ploaia!”
Chiar dacă răspunsul meu a surprins, blana lucioasă a câinelui a dovedit, când am ajuns sus, că spusesem adevărul. Blănosul avea să ne deranjeze peste noapte nu cu mizeria, ci cu faptul că a vrut afară pe la 3 dimineața.
 |
| Blănos lucios, la cabană (Foto: O.M.) |
Traseul e lung, pentru că e diferența de nivel mare – de la aproape 300 de metri la aproape 1600 de metri, la Cabana Cozia. Dar aici am găsit tot ce îi trebuie unei cabane: aerul acela de munte, tipic, primitor; sală de mese unde se strâng toți din camere, iar Sammy a tronat în mijloc; mâncare caldă; ceai și vin fiert, mămăligă cu brânză și smântână; lemne în sobă și așternuturi curate.
 |
| Ce fac oamenii ăștia aici? (Foto: O.M.) |
Nu este totuși un traseu greu, deși unora poate să le solicite răbdarea să meargă așa mult prin pădure. Cum cred însă că fiecare munte trebuie urcat în felul lui, Cozia este un loc în care poți să te cufunzi foarte ușor în pădure.
Cărările și traseele sunt bine marcate și
 |
| Stânci și pini, la loc de popas (Foto: O.M.) |
Eu m-am cufundat în pădurile Coziei din prima clipă când am pășit pe traseu și nu am ieșit din starea aceasta nici după ce am ajuns înapoi, jos, la mașină, a doua zi. Eram udă leoarcă, de parcă trecusem Oltul înot, nu Cozia la picior, dar simțeam în fiecare por al meu nu apa, ci pădurile acestui munte.
 |
| Prin pădure, după ploaie (Foto: O.M.) |
Bogate, uneori mature, alteori tinere, ridicând acoperișuri verzi cu mult deasupra capetelor noastre, filtrau lumina și peisajele ca niște magicieni, care nu vor să arate prea mult, dar te incită și îți promit ceva frumos, ce se lasă descoperit.
 |
| Cu ochii într-un pic de soare, la urcare (Foto: O.M.) |
La un punct de belvedere, ne-am uitat la colții și stâncile ce răzbeau din păduri, prin ploaie, la altul am văzuta văile așternute printre culmi și învăluite de nori, apoi ne-am uitat iar la liniile și unghiurile drepte care desenau stânci și pini.
 |
| Soarele se strecoară după noi, prin pădure (Foto: O.M.) |
La coborâre, în ciuda ploii, ne-am oprit să fotografiem Valea Oltului. Râul se vedea masiv în josul văii, în timp ce pâlcuri de nori albi se așterneau din loc în loc, părând de-a dreptul luminoși în aerul gri care ne încețoșa privirile.
 |
| Oltul și valea lui acoperită de nori și ploaie, la coborâre (Foto: O.M.) |
Culorile toamnei încă nu își făcuseră loc prin pădurile Coziei în acel moment. Verdele frunzelor și maroul scoarței și al pământului pulsau de viață, în contraste puternice, pe sub stropii de ploaie și impregnau aerul cu un miros proaspăt, amestecat, dulce-amărui.
 |
| O cărare, cu stânca ei (Foto: O.M.) |
Când ne întorceam, Sammy a luat-o înainte, iar eu am mers destul de mult singură. Așa m-am surprins gândindu-mă la ploaie, dincolo de noroiul care mă făcea să alunec și să cad. M-am gândit cum o asociem adesea cu plânsul și vrem să se oprească, așa cum încercăm să oprim lacrimile.
„Nu mai plânge!” auzim adesea, sau le spunem celor apropiați. Ne oprim copiii din plâns, sau le interzicem să o facă, așa cum și noi am fost opriți din plâns când eram mici. De parcă dacă oprești lacrimile, rezolvi problema. De parcă dacă lași lacrimile să curgă, te faci de rușine.
 |
| Apus de soare la Cabana Cozia, între două ploi (Foto: O.M.) |
Uităm prea des că nu ne doare pentru că plângem, ci plângem pentru că ne doare.
Uităm să ne ascultăm plânsul, ca să ajungem la ce ne doare.
Uităm să vindecăm durerea din noi și așa ne ofilim, ajungând să nu mai avem nici lacrimi să plângem.
Și deși ne grăbim să asociem durerea din lacrimi cu picăturile de ploaie, uităm să asociem plânsului puterea de renaștere a ploii.
 |
| Ploaia dă viață (Foto: O.M.) |
Ploaia dă ritm vieții. Picăturile ei dau seva pădurii care îmbracă muntele pe care urcăm noi, oamenii. La fel și lacrimile care cad sunt uneori dureri care se duc. Marchează granițe pe care le credeam de netrecut și totuși le-am trecut. Iar după ce trecem aceste granițe, ne uităm înainte și vedem o altă lume, sau ne uităm noi altfel la lume. Și viața repornește în noi.
 |
| Singuri în fața durerii, uităm uneori că viața nu se termină acolo (Foto: O.M.) |
Am coborât de pe Cozia cu toată ploaia pe care am putut să o adun cu mine și în mine. Dar fără lacrimi. Niciun strop de ploaie sau de noroi, nicio căzătură în nămol nu m-a făcut să asociez acea experiență cu durerea. Mă uitam cum curgeau șiroaiele pe geaca mea, mă uitam la balta făcută în portbagaj de husa rucsacului, dar eu vibram de bucurie.
 |
| Burete umflat în ploaie, ca o batistă plină de lacrimi (Foto: O.M.) |
Era bucuria de a fi trecut prin ploaie, descoperind pădurea, așa cum am învățat să trec prin lacrimi ca să descopăr că viața nu se oprește când dăm de durere, oricât de mare ar fi ea. Viața se oprește atunci când ne oprim noi.
 |
| Apus la Cabana Cozia, între două ploi (Foto: O.M.) |
Coborând prin pădurile Coziei, am văzut cum am ales acum multă vreme să merg prin ploaie și prin lacrimi, bucurându-mă de viață, de copilul meu, de oameni, de mine, de iubire, de libertate, de vise, de lupta aceea care îți arde măruntaiele și te face să devii mai bun, chiar atunci când cineva lovește cum se pricepe el mai bine. Și cu cât lovește mai bine, cu atât există riscul să devii tu mai rău.
 |
| E bine să vedem dincolo de durere, ca Valea Oltului prin ploaie și pe sub nori (Foto: O.M.) |
Am ales să văd ce este dincolo de durere și de lovituri, așa cum, privind dincolo de ploaie, m-am bucurat de pădurile Coziei. Și m-aș întoarce acolo, chiar dacă plouă iar.
Pentru că pe Cozia, ploaia nu a plâns.
Pentru că pe Cozia, ploaia nu a plâns.
 |
| Ploaia nu ne-a stat în drum! (Foto: Andrei Badea) |
PS 1: Am mai scris aici despre o altă întâlnire cu Cozia, împreună cu copilul meu.
PS 2: Am scris aici despre febra musculară de după coborârea nămoloasă de pe Cozia.
6 comentarii
Cum-necum, și noi am avut o febră musculară monstru. Sigur a fost ceva în ploaia aia. :))
Mi-a plăcut cum a scris, frumos și cu suflet!
Imi place atat de mult cum simti tu si cum le exprimi…imi place metafora ploii asociata cu durerea si bucuria! Te imbratisez, mi-ai insesninat saptamana!
Foarte fain. Am fost si noi in octomnrie 2014 si asta e povestea experientei noastre 🙂 http://www.amazingromania.net/2015/09/cozia-cea-mai-faina-tura-de-toamna.html
:))) Merci pt poze si pt cuvintele frumoase!
Multumesc, Otilia!
Am citit articolul. Superbe poze, chiar ca tura a fost memorabila!