Vedere în copaci, cu lustră, vânt, ploaie și frig. Azi-dimineață. Vântul s-a oprit după alergare (Foto: O.M) |
Azi toată dimineața, cât m-am învârtit prin casă, cu sau fără copil, am privit pe geam la vântul și la ploaia care ciufuleau înfuriate frunzele încă verzi ale copacilor.
Nu știu cât vor mai rezista… intrăm deja în a doua decadă a lui octombrie, iar temperaturile au luat-o la vale într-un ritm care mie îmi dă fiori: nu îmi place iarna; nu îmi place frigul. Mi se pare că mă dezgolesc de o parte din lucrurile dragi mie, așa cum dezgolesc și copacii de frunze.
De exemplu, ies mai puțin în natură, fie că e vorba de munte, fie că e vorba de plimbările noastre prin parc, pline de povești și de joacă, fie că e vorba de turele mele de alergare, cu câinele și copilul (pe bicicletă, cu trotineta, sau cu picioarele lui proprii).
Tratative din greu pentru o plimbare, indiferent de vreme (Foto: O.M.) |
Dimineață mă uitam pe geam, tentată să îmi număr regretele: „Azi voiam să alerg, dar cu vântul ăsta…” „Trebuie să mă îmbrac să-l scot totuși pe Sammy afară, dar o să tremur toată”. Când am realizat ce făcea mintea mea, m-am oprit, m-am îmbrăcat de alergare, mi-am pus soft-shell-ul de munte și am plecat cu câinele să dăm ture de parc.
Mi-a fost frig, dar am continuat să alerg, până m-am încălzit. M-a izbit vântul pe anumite alei, dar m-am întors cu spatele la el și am continuat să alerg. Mi-a înghețat mâna pe lesa câinelui, mi-a tremurat ceafa când m-am oprit ca să strâng după el, dar nu m-am lăsat.
Mi-am zis inițial că voi da trei ture, pentru că mai alergasem două într-una din serile precedente. Dar în final am dat patru, spre încântarea lui Sammy care a avut mult mai multe bălți prin care să treacă cu viteză maximă, împroșcând vesel cu apă în toate direcțiile.
Sammy, după tura prin ploaie și bălți: fericit! (Foto: O.M.) |
M-am gândit de ce am făcut-o, de ce am pornit să alerg în ciuda frigului. Percepția frigului este o barieră care mă ține în loc de la ceva ce mie îmi place și pot să fac. Percepția acestui obstacol cu puține grade și vânt enervant, a propriei mele circulații proaste și teama să nu răcesc mă țin pe loc, iar eu nu mai fac lucruri care îmi plac.
Dar mie nu îmi place să stau pe loc.
În timp ce înfruntam ploaia, vântul și limitările din mine, m-am gândit de când alerg. Mi-a plăcut întotdeauna să o fac, fără să caut performanța. Aveam rezistență, la orele de sport dădeam ture întregi de teren, la fel ca băieții.
Apoi am făcut karate doi ani și în fiecare duminică, fie că era iarnă, fie că era vară, alergam în Parcul Poporului din Craiova. Am renunțat la artele marțiale, dar am rămas cu obișnuința să alerg o dată pe săptămână. Era o stare de bine pe care o căutam, în mișcare.
Bucharest Marathon – Așteptam la punctul de ștafetă. (Foto: Cătălina Filip) |
A urmat o perioadă în care doar mai rătăceam câte o tură obosită la câteva săptămâni – în timpul activității guvernamentale. Am oprit alergatul în luna a treia de sarcină – de teamă să nu o pierd – dar am făcut mișcare sub supraveghere până cu trei săptămâni înainte de naștere. După naștere nu am mai alergat, iar recuperarea fost mult timp doar Pilates.
Nu știu în acest moment de ce nu m-am îndreptat din nou spre alergat mai curând după naștere. Mă gândesc, cu mintea pe care o am acum: era atât de la îndemână și totuși nu am făcut-o…
E ușor să judeci privind înapoi… Și e greșit, desigur.
Mi se părea atunci că nu mai pot alerga. Că nu mai am cum – corpul nerecuperat parcă nu mă lăsa să mă mișc. Că nu mai am când: în programul de îngrijire a copilului și de alăptare – am alăptat până la opt luni, din care până la șase copilul a mâncat numai de la mine – nu mai reușeam să îndes și alergatul.
Mă simțeam fără forță: slăbisem foarte mult, iar după șase luni, dacă mă ridicam brusc după o alăptare, mă lua amețeala. La opt luni s-a întâmplat de câteva ori, după alăptat, să nu mai rezist cu copilul în brațe.
Stil de încălzire, în timp ce mă frământam de zor dacă rezist sau nu 10.5k (Foto: Cătălina Filip) |
Am reluat alergarea ca o declarație de independență, când, într-o stare extrem de proastă, am reînceput reconstrucția propriei mele existențe. Primele ture, în treningul gri, foarte larg, care mă acompaniase în perioada de sarcină și de lăuzie, mi-au rămas întipărite în minte: parcă fluturau steagurile tristeții pe picioarele mele anchilozate.
Nu mi-a dat niciodată prin cap să alerg cu căruțul, în timp ce dădeam ture de parc cu el. Acum mă gândesc că puteam să o fac. Probabil din cauza grijii pentru copil, sau pentru că eram cu totul cu mintea la el. Când ieșeam la plimbare, uitam de mine. Sau poate că nu am reușit să văd o soluție atât de simplă.
După vreo doi ani de la naștere, am început să merg la dansuri, apoi la Zumba și, după alți doi ani, la aerobic. Prima ședință de aerobic m-a făcut să am pentru întâia dată în viața mea o senzație extrem de ciudată: parcă eram un păianjen cu picioarele prea lungi, pe care nu le poate mișca și coordona.
Merg în continuare la aceeași sală unde m-am simțit așa, pentru că acolo am văzut păianjenul disparând, iar eu revenind în formă.
La finish în aer – Semi-maratonul din 2014 (Foto: Cătălina Filip) |
Treptat, am reușit să readuc în viața mea mișcarea de altă dată – gimnastică, alergat, mers pe munte, înot, fără să fiu o căutătoare de performanță, ci dorindu-mi să mă simt bine și să redevin eu.
În 2014, colega mea Andra m-a mobilizat să alerg la ștafetă, la semi-maraton. Am reușit chiar să mă și antrenez, cu Sammy, prin parcuri, iar în final am parcurs distanța într-un timp foarte bun, pentru mine. A fost prima mea competiție.
Bucharest Marathon: Team Panda în pregătire pentru acțiune (Foto: Cătălina Filip) |
Anul acesta am alergat la inițiativa mea, la Bucharest Marathon, ștafeta de 4×10.5. A fost o provocare pe care mi-am impus-o singură. În perioada premergătoare și în timpul Festivalului Enescu, nu am fost în stare nici să mă ocup să-mi găsesc o echipă și nici să fac antrenament.
Bucharest Marathon: preluarea stafetei (Foto: Cătălin Filip) |
Cu trei zile înainte de încheierea înscrierilor și a Festivalului, am vorbit cu WWF, care îmi propusese din vară să alerg în echipa Panda. Cu ajutorul lor, am mobilizat o echipă – „Happy Bisons”. Apoi m-au apucat întrebările: dacă nu reușesc să alerg 10.5 km? Nu mai alergasem niciodată atât de mult, chiar dacă multe din turele mele pe munte au acoperit o distanță mai lungă decât aceasta.
Alergatul pe asfalt e diferit totuși. La fel și mintea cu care eu plec pe munte…
Cu o săptămână înainte de Maraton, am urcat pe Cozia, un traseu foarte frumos. La coborâre am parcurs o diferență de aproape 1300m în trei ore prin ploaie și nămol. Am condus apoi șase ore. Rezultatul acestui cocktail a fost că marți, cu cinci zile înainte de maraton, aveam o febră musculară atât de violentă, încât nu mai puteam coborî scările de la birou.
Masaj, înot, un antrenament de 7 km joi, pauză activă două zile, yoga duminică dimineața și iată-mă la start. Știam un singur lucru: dacă mă concentrez, fac partea mea de ștafetă.
Bucharest Marathon: preluarea ștafetei (Foto: Cătălina Filip) |
Am alergat mai repede ca de obicei și am reușit să termin 10.8 km în 1.05.47, conform aplicației mele de alergare. Dar dincolo de predarea ștafetei, au fost câteva lucruri care m-au marcat.
Mi-a plăcut să văd orașul și oamenii din postura de alergător. O atmosferă frumoasă, caldă de susținere, pe care nu o vezi în fiecare zi la noi, din păcate, dar după care eu una tânjesc.
Au fost multe lucruri care au creat această atmosferă: uralele de pe margini – a fost foarte tare când am apărut pe la Panduri, ruptă de orice grup, și toți de pe margine au început să mă încurajeze: „Hai, Panda!”; încurajările, respectul pentru propriul tău ritm, pe culoarul de alergare – pe mine m-au depășit mulți, dar nimeni nu m-a îmbrâncit, înghesuit, cum se întâmplă în traficul bucureștean, de exemplu; simțul umorului în formele lui cele mai diverse, atât printre alergători, cât și printre susținători.
Bucharest Marathon: Atenție! Am plecat! (Foto: Cătălina Filip)
Chiar dacă în multe locuri am văzut pe jos ambalaje de la batoane sau sucuri energizante, am întâlnit alergători care s-au oprit să arunce la coș, iar unul l-a rugat pe un bărbat de pe margine să arunce sticla lui la gunoi. Omul a acceptat, încuviințând cu prietenie: „Desigur!”.
Dacă la începutul cursei mai aveam îndoieli, cam pe la jumătate, am știut că o voi termina, iar în ultima treime am tras și lecțiile acelei zile: a) Dacă îmi puneam pantofii cu toc, eram ca la turele de la Enescu de la Sala Palatului, deci grija mea că nu am antrenament nu avea o bază reală; b) Trebuie neapărat să fac și o cursă montană, ca să văd ce pot. c) Încă mă mai pot surprinde și lucrurile nu sunt bătute în cuie.
Bucureștiul are nevoie de acest maraton, chiar dacă este oprită circulația timp de câteva ore. E un mod în care se reinventează ritmul orașului și se conectează la o rețea internațională: cea a alergătorilor. Este o comunitate, care depășește frontiere geografice, fizice, mentale și care are puterea să schimbe stiluri de viață, business-uri, alegeri personale și organizaționale.
Cel mai mult m-au impresionat alergătorii în vârstă, bărbați și femei, unii dintre ei maratoniști. Pentru fiecare om și pentru fiecare vârstă alergarea are altă semnificație.
Mi se pare foarte frumos cum sunt asociate cauze umanitare alergării, fiind un bun exercițiu pentru ONG-uri să atragă susținători din rândul oamenilor și să-și dezvolte notorietatea pentru proiecte, pe lângă partea de fund-raising. Iar pentru simplii cetățeni să facă voluntariat.
Mă simt bine să alerg și mai vreau 🙂.
|
Înainte de start: eu și cauza pentru care am alergat: Zimbrii din Muntii Tarcului (Foto: Oana Mondoc) |
Așa că până seara, în aceeași duminică de 4 octombrie, am găsit și cursa montană la care aș putea să merg – Maratonul Montan Rafael. Trebuie să-mi iau pantofi de alergare pentru munte, să mă decid la ce distanța mă înscriu – 5 sau 10 km – și să văd dacă îmi înving din nou teama de frig.
Poate că revolta de azi în fața vântului și a ploii a fost o pregătire pentru 25 octombrie.
Să vedem 🙂…
Deocamdată, cu frigul acesta, am cam înghețat în casă în timp ce scriam, ceea ce nu mi s-a întâmplat afară, când alergam 🙂 🙂 🙂
Echipa HAPPY BISONS: Zelma Ivan, Elena Calistru Adrian Hăgățiș și subsemnata, împreună cu coordonatoarea noastră, Oana Mondoc (Foto: Liviu Florin Albei) |