Manaslu, ziua a zecea de trekking, Noiembrie 2013. Copyright: Oana Marinescu; http:// oana-marinescu.blogspot.ro. |
– urmarea articolului din 10.02.2014 –
Când eram la școală, nu am fost o elevă slabă, dar nici o tocilară. Am avut o dificultate reală să rețin ceva la orele la care se cerea toceală. Neuronii mei parcă erau într-o rebeliune constantă și refuzau învățatul pe dinafară. Printre aceste ore se numărau geografia, istoria, biologia.
Rețineam însă diverse lucruri pe bază de asocieri și de imagini. Una din cele mai puternice impresii mi-a creat-o o imagine pe care am văzut-o efectiv în fața ochilor minții tocmai la geografie, o materie la fel de aridă pentru mine ca deșertul Sahara. A fost undeva, printr-a cincea, când aveam o profă de geografie din categoria personajelor, așa-numita Rumburac. Dacă nu mă înșel, numele ei oficial era dna Stoica, dar noi preferam, desigur, numele de scenă, inspirat dintr-un film polonez în mare vogă la momentul respectiv, în care Rumburac era o vrăjitoare rea…
Rumburac din viața mea nu avea urâțenia unei vrăjitoare, dar nici nu făcea parte dintre acei profesori care emanau căldură. Ce o lega de Rumburac-personajul – și sursa poreclei ei – era un breton brunet, tras cu linia pe frunte, fix deasupra sprâncenelor. Atâta precizie a firelor de păr era fascinantă pentru noi toți.
Cu ținutele ei de stofă, cu o cromatică de toamnă pe tot parcursul anului, Rumburac intra de fapt în categoria doamnelor care aveau o anumită eleganță, atipică pentru tovărășismul de dinainte de 89. Poate tocmai de aceea eu una o găseam extrem de exotică. Comentam cu toții că, nu doar că preda geografia, dar se și plimba prin toată lumea.
Era un mister cum reușea și oricum nu intra nimeni în detalii. Dar hainele elegante confirmau adesea cu putere această percepție. Avea de asemenea un miros făinos de pudră franțuzească pe obraz. Îl simt încă în nări, la ora când scriu aceste rânduri, cu o fascinație aproape copilărească pentru cum se joacă memoria mea cu mine…
Era un mister cum reușea și oricum nu intra nimeni în detalii. Dar hainele elegante confirmau adesea cu putere această percepție. Avea de asemenea un miros făinos de pudră franțuzească pe obraz. Îl simt încă în nări, la ora când scriu aceste rânduri, cu o fascinație aproape copilărească pentru cum se joacă memoria mea cu mine…
Sunt la a treia tentativă să-mi povestesc ceea ce consider că a fost una din experiențele de transformare din viața mea – o expediție în Nepal de aproape trei săptămâni, din care două de trekking rupt de lume și sub spectrul morții – iar eu am mintea și stomacul pline de amintiri amuzante din anii de gimnaziu!!!
Ce m-a făcut să mă gândesc la Rumburac era faptul că am reținut un singur lucru de la orele ei: așa cum am spus, a fost o imagine care m-a fascinat. Ca să ne facă să înțelegem cât de adâncă este Groapa Marianelor – pentru că nu reușeam să ne imaginăm cum poate fi așa ceva sub nivelul mării – ne-a spus pe un ton ritos: ”Imaginați-vă că ați lua Munții Himalaya și i-ați băga în Groapa Marianelor și tot ar mai rămâne ceva loc”.
Mi-au plăcut munții de când mă știu… Prima mea amintire legată de munte este de la vreo trei-patru ani. Este o poveste întreagă acolo și poate o voi spune. Aveam așadar ceva ce aducea cu reprezentarea imensității munților Himalaya și am văzut cu ochii minții cum bag acest masiv în Groapa Marianelor, doar ca să mă minunez mai bine de ineditul acesteia. Desigur, dacă aș fi fost o tocilară, aș fi învățat adâncimea Gropii și înălțimea Himalayei, dar la mine metaforele au funcționat din totdeauna mai bine.
Aproape 20 de ani mai târziu, metafora Gropii Marianelor a revenit în mine. Nu, nu acum, în toamna lui 2013, când am fost în Himalaya. Ci acum șase ani, în noiembrie 2007. În 2013, am reușit însă să privesc o Groapă a Marianelor metaforică direct de pe Himalaya. Iar perspectiva s-a schimbat complet.
– va urma –
– va urma –
Senin cu aur în Katmandu: o mamă, doi copii și flori pentru pooja (ofrande pentru divinități). La ieșirea din Durban Square. Copyright: Oana Marinescu (oana-marinescu.blogspot.ro) |