 |
| Intrări către unde? Katmandu spiritual. Copyright: Oana Marinescu |
– urmarea articolului din 11.02.2014 –
Dacă îmi spunea cineva anul trecut pe vremea aceasta că urma să merg în Himalaya în aproximativ opt luni, m-aș fi uitat la el cu ochi mari și înțelegători… În fond, și luatul pe arătură are grația lui.
Dar mai haios este când un alpinist celebru pentru tenacitatea cu care își provoacă limitele urcând vârfuri de peste 8000 de metri fără oxigen îți spune ceva de genul: ”Hai în Himalaya!”. Mă rog, nu a sunat chiar așa invitația, dar ideea aceasta era. Alex Găvan – el este cel care mi-a provocat și mie câteva limite – a fost de fapt foarte exact în indicarea traseului de trekking pe care urma să îl organizeze – Circuitul Manaslu, în octombrie.
Dar eu eram atât de prinsă în existența mea plină de responsabilități, încât am făcut automat două lucruri: 1. Am refuzat, închizând ochii la argumentul lui forte: ”Este ceva pentru TINE!”. Cum să dispar eu de la butoanele din viața mea timp de trei săptămâni??? 2. Am uitat instantaneu numele muntelui și, implicit, al circuitului. La urma urmelor, uitarea este cea mai eficientă formă de refuz și de respingere.
Din fericire, limitele mă fac să mă simt suficient de inconfortabil încât să vreau să le depășesc, iar virusul muntelui este destul de activ în mine. Așa că vreo două ore mai târziu îi scriam, plină de entuziasm: ”Abia aștept să merg în Nepal!”.
Nu i-am spus niciodată că habar n-aveam pe ce munte îmi dădeam eu acordul să urc, iar săptămâni bune nu am reușit să memorez numele ”Manaslu”… Sunt convinsă că nu au fost doar neuronii mei refractari la memorizare, ci și expresia unei angoase.
 |
| Prima zi de trekking – Chemarea Muntelui. Circuitul Manaslu. Copyright: Oana Marinescu |
Iar pentru ca tabloul să fie complet, în primele luni (din iulie când am spus ”Da, Nepal” și până în septembrie, când am început să-mi caut echipamentul), organizarea mea pentru plecare a fost ea însăși limitată: am anunțat-o pe mama de decizia mea și am rugat-o să vină să stea cu copilul în octombrie; am anunțat la firmă că trei săptămâni se vor descurca fără mine; am anunțat un client că eu personal nu voi fi în țară când dorea să programeze un anumit eveniment; am plătit un bilet de avion, dar fără să mă uit nici măcar la escala pe care urma să o fac.
De povestit nu prea am povestit, pentru că, de fapt, mie nu îmi venea să cred și oricum eram ocupată cu altele: Enescu era mult mai prezent în mine și în viața mea decât Himalaya.
Prin septembrie – adică exact în timpul Festivalului Enescu – am conștientizat că totuși… merg în Himalaya și trebuie să mă pregătesc. Mi se părea ceva atât de mare, încât de câteva ori am avut senzația că este o misiune imposibilă. Parcă imensitatea muntelui mă sufoca.
Apoi am început să le iau pe rând, cu ce aveam la îndemână:
Dar realitatea este că am citit foarte puțin despre lumea Nepalului. Iar ce am citit… am uitat aproape instantaneu. În avion am constatat că era pentru prima oară când făceam o ieșire într-un spațiu nou, fără să știu aproape nimic despre specificul local. Mai mult, ultima tentativă de documentare, în aeronavă, cu un ghid Lonely Planet, s-a terminat cu aceeași senzație de ușă închisă din partea creierului meu.
Nu am înțeles atunci și nici acum nu mi-este foarte clar de ce mi-a fost atât de greu să citesc, să rețin, să-mi creez cumva o imagine, o reprezentare a acelui loc, chiar dacă am adunat materiale pentru lectură. Poate a fost oboseala, poate din nou angoasa, poate lipsa de timp. Sau poate era o intuiție: pentru Nepalul meu, pentru Manaslul meu, nu informația avea să fie relevantă…
– va urma –
 |
| La vânzare, pentru ora ofrandelor. Durbar Square, Katmandu spiritual. Copyright: Oana Marinescu (oana-marinescu.blogspot.ro) |
