Adio, Cuca. Oare?

Cuca în 2014, cum se lasă ea văzută atunci când vii dinspre Voina. Copyright: Oana Marinescu

Privim adesea cu dor și cu nostalgie în trecut. Locuri unde am fost la un moment dat, lucruri pe care le-am făcut, experiențe pe care le-am avut, oameni pe care i-am întâlnit prind viață în amintirea noastră și ne cheamă puternic înapoi.

Ne bate inima energic, un nod ne leagă respirația în capul pieptului și regretăm că nu mai e ce-a fost. Este atât de intens, încât nu ne dăm seama că, în această formă, dorul și nostalgia ne țin captivi într-un timp care nu poate să vină. Uneori rămânem așa, cu fruntea parcă lipită de ceafă. Ajungem să împietrim cu privirea înapoi, pentru că nu trăim și altceva, din prezent, nu mai vedem în viitor, nu procesăm experiențe noi, care există și  curg chiar din cele care ne-au luat prizonieri.

Așa ne umplem cu regrete și ne legăm cu reverii de o epocă trecută, ideală. Cu cât înaintăm în vârstă, se adună mai multe motive de împietrire și, implicit, de frustrare. Și ne zbârcim. Și pe dinăuntru și pe dinafară. Și când te gândești cât de bine ne simțim uneori în brațele acelui dor nostalgic…

Uneori însă ne trezim la timp…

Pe un traseu care a schimbat sensuri, la ora când noi mergeam doar la o cabană. Copyright: Oana Marinescu

De câteva luni, atunci când fiul meu vrea să afle ceva din trecutul meu, întreabă: ”Pe vremea ta cum era?”. La început am simțit o mare nepotrivire între cuvinte și realitate: în fond, între vremea mea și vremea lui nu este o distanță temporală atât de mare, în ciuda transformărilor prin care a trecut lumea între cele două copilării.

Prima oară când mi s-a părut că formula are un sens a fost sâmbătă (15 februarie 2014) seara, când eram la Cabana Cuca, din Iezer-Păpușa. L-am dus acolo în acest week-end, din două motive. În primul rând, ne doream să facem o ieșire la munte, care urma să fie de fapt primul lui traseu de iarnă. În al doilea rând, pe mine m-a prins într-un mod inconturnabil dorul de Cuca acum o săptămână, într-o discuție cu o amică.

Cuca în 2014, văzută la apus de pe platoul de deasupra cabanei. Copyright: Oana Marinescu

 ”Dor” poate e prea puțin spus de fapt… Am resimțit acea nevoie pe care o aveam în fiecare an, ”pe vremea mea”, să merg la Cuca. Voiam să retrăiesc bucuria totală, plină de viață, care mă umplea atunci când o porneam la pas și ajungeam la cabană.

Drumul spre Cuca si-a păstrat frumusețea. Copyright: Oana Marinescu

Am descoperit cabana aceasta și masivul Iezer-Păpușa când aveam 19 ani, în vara lui 1995, fiind cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în urma unei școli de ghizi montani eșuate. A fost dragoste la prima vedere: m-a cuprins cu mult înainte să ajung la cabană, când am sărit dintr-o basculantă care ne-a urcat până pe Barajul Râușor. Eram încă în aer când am îmbrățișat dintr-o privire brazi, lac și cer și am simțit cum m-am legat instantaneu de acea lume de o frumusețe sălbatică. Când am atins pământul cu picioarele eram deja de-a locului.

Barajul Râușor, 2014. Copyright: Oana Marinescu

 De atunci și până în 2004 am mers la Cuca aproape în fiecare an, uneori și vara și iarna. Într-o iarnă, ai mei au vrut să anunțe poliția că am dispărut. Eu le spusesem că vreau să stau la Cuca ”aproape o săptămână” și am stat ”peste două săptămâni”. Ninsoarea abundentă din acel an fusese pentru mine o motivație  în plus să  mai rămân la cabană, iar pentru ai mei un motiv de panică.

M-am împrietenit cu cabanierii; am bătut munții la nesfârșit și fără să mă plictisesc; am cules plante și afine; unele din cele mai importante decizii le-am luat în pădurile acelea sălbatice, sau în golurile alpine, alergând cu privirea prin sistemul de văi. Anii – puțini – în care n-am ajuns la Cuca și, implicit, în Iezer-Păpușa, i-am simțit mai săraci.

Există în acel masiv o  energie la care mă conectam chiar dacă nu ajungeam pe munte, ci rămâneam la cabană, ca să mă protejez de ploile  care coborau uneori fără sfârșit din Poiana Sfântul Ilie.

Coama Tamburei în soare și zăpadă, la 8.30 dimineata. Copyright: Oana Marinescu

O perioadă Cuca nu a mai avut cabanier. Cam atunci am intrat și eu într-o nouă etapă de viață, începând totdată să merg la o cabană mai civilizată din perimetrul Voinei.

Diferența dintre cele două aducea a trădare: la Cuca nu aveam curent, apa era la râu, iar toaleta în afara curții, pereții erau din lemn, acoperișul mereu curgea, telefonul era o glumă, iar ursul dădea adesea iama în cabană când nu era cabanierul, căutând mâncare. Nu intra pe ușă niciodată, ci rupea un perete, iar noi admiram stricăciunile în timp ce ascultam povești despre urșii din Iezer-Păpușa.

Cuca era ea însăși o bucată de sălbăticie pitită într-o vale, sub brazi și cascade.

Cabana la care am început să mă duc era din BCA, cu apă la robinet – chiar dacă nu tot timpul și caldă – cu paturi pionierești. Pe scurt, o tentativă de confort inimaginabil la Cuca. Au compensat însă oamenii care aveau grijă de ea, cu bunul simț și cu căldura cu care mă primeau în fiecare an, un pic mirați de aparițiile mele nocturne, când reușeam să fug din București; un pic speriați de plecările mele pe munte de dimineață până seara.

Această cabană m-a ajutat să-l duc pe fiul meu în Iezer-Păpușa când avea un an și trei luni și încă nu mergea singur. Am organizat un adevărat desant acolo, ducând atât căruțul, pentru plimbări, cât și storcătorul de fructe, pentru sucul proaspăt de fiecare zi. Așa ceva ar fi fost imposibil la Cuca, unde ani de zile nu s-a mai putut urca cu mașina. Și tot la această cabană din BCA am fost când a încercat el primul lui urcuș pieptiș într-o pădure, trei ani mai târziu, pe Valea Largă.

Dar în tot acest timp în care am continuat să merg prin Iezer-Păpușa, fără să stau la Cuca, m-a măcinat dorul de căbănuța de lemn, întunecoasă, umedă și prăfuită. Mă durea să trec pe lângă ea și să o văd închisă.

Acum doi ani am aflat însă că s-a redeschis și l-am dus pe fiul meu într-o tură mică, dus-întors. Am vorbit cu noul cabanier și am rămas în cumpănă dacă să revin la Cuca într-o zi sau nu. În curte vedeam niște prezențe decorative noi care mi-au creat o senzație de înstrăinare. Sentimentul meu de legătură cu locul acela, viu de fiecare dată când mă gândeam nostalgic și cu dor la Cuca, s-a ofilit atunci.

Dar săptămâna trecută s-a întâmplat ceva în acea conversație. M-am simțit inundată de dor și mai ales de trăirea de familiaritate pe care o aveam înainte că ”pot” să merg la Cuca când vreau eu și să dau iarăși viață unei trăiri extrem de puternice. Nu a mai contat limita dintre trecut și prezent. Nu au mai contat informațiile pe care le știam deja că la Cuca e altfel acum. Și nu am văzut că doream să reînvie ceva ce-a fost și, de fapt, s-a dus…

A fost o senzație atât de puternică încât abia am așteptat să treacă săptămâna ca să ne punem în mișcare și am acceptat fără ezitare refuzul cabanierului de a ne primi cu câinele.

Soare pitit printre brazi. Copyright: Oana Marinescu

I-am povestit băiatului meu diverse despre Cuca, inclusiv că nu este electricitate, că apa e la râu, că vom împărți camera și sala de mese cu alți iubitori ai muntelui, că paturile sunt suprapuse, etc. El a fost surescitat de idee, atât de surescitat că ar fi vrut să suprime acea etapă intermediară între coborârea din mașină și cabană, care se numește traseu…

Ultimul sfert din traseu. Copyright: Oana Marinescu

Dar când am ajuns la cabană, m-am simțit debusolată… Eram la Cuca și totuși nu era Cuca!

Cel mai mare șoc a venit de la decibeli. În cabană se auzea muzică tare,  de la o stație cu boxe și înăuntru și la vatra de foc de afară. La stație umbla fiecare când avea o inspirație, ridicând volumul sau făcând pe DJ-ul de ocazie. Am ascultat așadar o combinație efervescentă de ABBA și hard rock, cu  o trecere pe la Rapsodia 1 de Enescu (mai pe seară și nu, nu era o dedicație pentru mine 🙂 ) și tango.

Decibelii aveau o legătură directă cu conectarea la civilizație: la Cuca acum e curent! Au fost amplasate panouri solare, odată cu diverse lucrări de consolidare și de îmbunătățire. Acoperișul din tablă nu mai lasă să treacă stropi răzleți, paturile au fost și ele schimbate, pereții tapetați cu placaj, o bucătărie comună amenajată, toaleta a evoluat la nivelul de WC turcesc alb.

Bucătăria de la Cuca. Chiar mirosea bine a mâncare :). Copyright: Oana Marinescu

La intrare, dacă nu este cabanierul, te întâmpină zâmbetul lui Ceaușescu, dintr-un portret oficial care umbrea pereții înainte de 89, iar în loc de ”Bine ați venit!” primești niște lozinci comuniste. Toate aceste vestigii sunt autentice, recuperate din trecut și înrămate.

Nu am înțeles de ce și nici nu am întrebat. Poate o fi simțul umorului sau… fiecare cu nostalgia lui.

Neașteptata intrare în cabana Cuca. Copyright: Oana Marinescu

Sâmbătă seara, fiul meu m-a întrebat pe fondul unui rock agresiv: ”Mama, pe vremea ta nu era curent la Cuca? Și nici muzică?”. Dintr-o dată formula ”pe vremea mea” a căpătat un sens și pentru mine. I-am confirmat și i-am povestit cum făceam cu lumina (râd când mă gândesc ce lanternă uriașă am cărat în spate la început) și cum ascultam cântece de munte, când aveam norocul să vină și vreunul mai talentat și cu caiețelul cu versuri.

În final, ne-am adaptat: muzica s-a oprit pe la 10 seara, iar până atunci el s-a dus pe la foc și s-a împrietenit cu un alt copil. Am convenit totuși, la propunerea lui, că a doua zi plecăm la prima oră. Ceea ce am și făcut.

La foc se leagă prietenii, chiar și la vârste fragede. Copyright: Oana Marinescu

Duminică la ora 8.30 am ieșit pe ușă și am început să coborâm. Pe drum am vorbit din nou despre cum e Cuca acum și cum era ”pe vremea mea”. Și așa am realizat că de fapt tocmai îl dusesem să cunoască ”Cuca de pe vremea lui”, iar pentru el și viața lui ceea ce a simțit la cabană în puținele ore petrecute acolo este cu mult mai important decât ce am simțit eu.

Așa am lăsat deoparte șocul și frustrarea de a nu mi se fi împlinit dorul de Cuca mea și am vorbit despre Cuca lui, adică despre lucrurile care îi plăcuseră, pe care le observase, care îl provocaseră.

Am înțeles că plecasem după o nălucă din trecut și găsisem o experiență în prezent împărtășită cu cel mai important om din viața mea. O experiență de învățare pentru amândoi. Iar pentru mine o experiență de eliberare de un dor imposibil de împlinit…

Rucsacul cu mâncare. În buzunarul ”cu fereastră” erau patru mașinuțe selectate pentru o cursă la Cuca. Copyright: Oana Marinescu

M-am întrebat apoi, în timp ce coboram, de ce să-mi fie dor de ceva ce nu mai poate fi, când în mine oricum sunt lucrurile minunate pe care le-am învățat în ieșirile la Cuca și în Iezer-Păpușa? Le-am simțit și le-am aplicat chiar și când am fost în Nepal, pentru că, la urma urmei, eu în Iezer-Păpușa am învățat să merg pe munte așa cum merg.

De ce să fiu închisă în dorul meu neîmplinit și să resping ce e acum, când tocmai ce e acum reprezintă o experiență de viață și de învățare pentru fiul meu? Și de fapt, odată ce mă desprind din dorul de trecut, reîncep eu să cresc, așa cum la început am crescut din experiențele la Cuca.

Ce-i dau eu fiului meu dacă suspin după un timp din trecutul meu, în loc să-l fac să vadă prezentul și viitorul lui? Dacă aș face-o, nu numai că aș rămâne eu captivă în trecutul meu, dar l-aș ține și pe el acolo. De ce să nu văd cum crește el din această experiență, așa cum e ea și să rămân blocată în regretul că nu mai e Cuca de pe vremea mea?

Nu știu încă ce pot și merită să păstrez din cum e Cuca acum pentru mine și pentru lumea mea. Nu mă văd simțindu-mă bine într-o dezlănțuire de decibeli. Pentru mine a merge pe munte înseamnă și să ascult sunetele muntelui. Ce știu este că, vorbind cu fiul meu și revăzându-mi gândurile și trăirile, am anulat decizia luată sâmbătă seara de a nu mai reveni niciodată la această Cuca.

În ciuda iritării inițiale, pe drumul de întoarcere mi-am regăsit seninătatea. Dorul s-a dus și, odată cu el, și neîmplinirea dorului. A rămas bucuria unor experiențe fondatoare și formatoare pentru mine, care m-au ajutat să-mi duc fiul la munte într-o zi de iarnă și să îl ajut să învețe ceva nou despre el, despre munte, despre natură, despre oameni, despre timp.
 

Fiecare cu cabanele și cu cărările lui. Copyright: Oana Marinescu