Lecții învățate

De câteva zile citesc reacțiile la cartea fostei gimnaste Maria Olaru și mă îngrozesc. A fost încă o confirmare, mai inumană decât altele, pentru cât de mare este toleranța la abuz și cât de legitim este considerat abuzul în societatea românească.
Sunt voci care justifică bătaia și umilința micuțelor gimnaste pentru că DOAR în felul acesta ele au putut obține performanță, să devină cineva și să se bucure de glorie.

Mi-am început anul pe Vârful Iuții (cam 1600m), în Munții Cernei, pe un ger ce părea să fi înghețat soarele pe cer și să țină norii la distanță.

Seninul era atât de plin, că până și soarele părea să fi împrumutat de la el un pic de cerneală, cu care a umplut zarea de lumină albăstruie.
Priveam văi, desfrunzite, înghețate și lipsite de nori, creste înzăpezite – Munții Mehedințiului în față…

Știm cu toții cine e Harry Potter, dar pe câți dintre noi îi știe Harry Potter?
Pe mine Harry Potter mă știe, atât de norocoasă sunt! A aflat de la fiul meu, când s-au întâlnit prima oară, în timpul unei plimbări pe care o făceam cu câinele, prin parc. „Desigur că te cunosc, Harry! Mi-a citit mama mea despre tine și despre prietenii tăi!”, a răspuns el, cu o voce ușor intimidată, la nedumerirea micului vrăjitor.

Câteva săptămâni mai târziu…

Sunt unul dintre oamenii care consideră că fostul președinte Traian Băsescu vorbea prea mult, se agita prea mult, se băga prea mult unde nu era treaba lui de șef de stat, potrivit Constituției. Sunt unul dintre oamenii care au și văzut din interiorul sistemului ce însemna această confruntare permanentă.
Sunt așadar unul dintre oamenii care au considerat că, decât un președinte cu un discurs arogant ca al unui puber de cartier, este de preferat…

Sunt și eu unul dintre miile, sutele de mii, milioanele de oameni bulversați de tragedia din #Colectiv. Nu am pierdut pe niciun apropiat, dar mă simt de parcă i-aș fi cunoscut pe toți, toți ar fi fost ai mei și aș fi fost și eu acolo.
Este o rană în mine care se numește #Colectiv.
Pe măsură ce am citit poveștile lor de viață, am înțeles cât de mult erau ca mine și din cercul meu de oameni. Cu mulți dintre ei m-aș fi putut întâlni în oricare altă zi, la muncă, la teatru, la un concert, chiar dacă nu de rock.

„Oare câtă ploaie duc cu mine?”
Coboram de mai bine de două ore prin pădurile Coziei când mi-am pus întrebarea aceasta. Apa se furișa pe mine ca o pojghiță rece. Cucerise de multă vreme mai mult decât zonele expuse – mâinile și fața. Pe măsură ce pășeam, pantalonii se lipeau haotic de pielea mea ca niște ventuze lacome și reci. Pe sub geacă, tricoul mă îmbrăca totuși cu o umezeală caldă.

Azi toată dimineața, cât m-am învârtit prin casă, cu sau fără copil, am privit pe geam la vântul și la ploaia care ciufuleau înfuriate frunzele încă verzi ale copacilor.

Nu știu cât vor mai rezista… intrăm deja în a doua decadă a lui octombrie, iar temperaturile au luat-o la vale într-un ritm care mie îmi dă fiori: nu îmi place iarna; nu îmi place frigul. Mi se pare că mă dezgolesc de o parte din lucrurile dragi mie, așa cum dezgolesc și copacii de frunze.
De exemplu…

O postare a doamnei Andreea Paul Vass a stârnit online-ul. Fac parte dintre oamenii care consideră revolta o atitudine pozitivă, câtă vreme ea ne ajută să mergem înainte, să ne dezvoltăm, să schimbăm datele din noi înșine, din familiile noastre, din organizațiile în care lucrăm și societate care ne trag în jos. Din această perspectivă, revolta este o energie a schimbării. Eu însămi sunt o mare revoltată.

– Mama, nu te mai grăbi atât, că nu mai vezi floricica asta frumoasă!
Mergeam grăbită sub un soare dogoritor, pe un drum de pământ galben, uscat, și plin de praf, care tăia ezitant o vegetație dezordonată, ciufulită de vânt, asprită de soare, dar multicoloră. În stânga, o pantă cu ciulini mov și ascuțiți care zgâriau cerul. În dreapta, stuful verde și bogat îmi conducea privirea spre fâșii de apă dulce și albăstruie.

Îmi plac fânețele nespus de mult. Pline de foșnete, zumzete, culoare, fânețele îmi par niște lumi fermecate.
Cum se întind ele între cărări și drumeaguri, cuprind dealuri, coline și urcușuri de munte, leagă păduri, garduri de lemn înnegrit de ploi, par să fie, fiecare în parte, un univers în sine: unic, cu viața lui proprie, cu ritmul lui, cu zgomotele lui, cu fâșâiturile frenetice ale vântului sau…