Lecții învățate

În mai puțin de o oră o să împlinesc 39 de ani… Din greșeală, inițial am scris 29. Pare așa un loc comun: să fugi de propria ta vârstă. Te minți singur că nu ai schimbat încă prefixul. Mai exact, un anumit prefix.

În urmă cu 10 ani mi s-ar fi părut enorm… așa, cam aproape de bătrânețe. Acum, nu simt vârsta, cum se spune. Probabil că anii atârnă în funcție de cum ne raportăm la ei și ce devenim noi pe măsură ce trece timpul.

Oricum l-ai lua, ”AFERIM!”, filmul regizat de Radu Jude și produs de Ada Solomon, este o provocare.
Provoacă în primul rând mitologia națională în dulcea sa visare despre spațiul mioritic și puritatea românească, o poveste în care ne îmbăiem metodic din școală – cu textele literare sau istorice din programă, cu profesorii care pun accent pe reproducerea informației și nu pe analiză…

”Tu așa vorbăreață ești tot timpul?”
Rămăsesem ultima pe traseu, ca să fac niște fotografii. Plecaserăm pe la 11 dimineața (duminică, 18 ianuarie 2015) de la refugiul din Curmătura Builei, după o noapte petrecută acolo. Eram cu un grup de vreo 10-12 persoane, pe care îl întâlnisem pentru prima oară cu o zi înainte.

Îmi place Londra într-un fel aparte. Când am văzut-o prima oară, în 2002 sau 2003, m-a fascinat cu ținuta. Se prezenta ca o capitală de imperiu, păstrând amprenta trecutului vie în înfățișarea ei cotidiană, precum o doamnă din înalta societate care își arată rangul cu noblețe, doar pentru că este într-un fel anume, firesc și rafinat.

Anul acesta Crăciunul a fost cu dileme. Este prima oară în cei șapte ani ai băiatului meu când dilemele și-au făcut loc. Și nu simple, pe care le poți rezolva din două vorbe, ci din acelea grele…
Până acum Crăciunul a fost un amestec magic de așteptare, visare, dorință și bucuria împlinirii visului. Este ceva unic să trăiești bucuria unui copil care țopăie minute în șir lângă pom, la 6 dimineața, pentru că…

”Bine că ai ajuns! Dar inimoasă mai ești, dragă!”
Era vineri seara, ora 11 fără 20, iar eu tocmai oprisem mașina în fața porții Casei Folea. Doamna Rodica ieșise în curte imediat ce apărusem eu pe ulița care cobora spre cabană. I-am răspuns la salut, râzând, în timp ce ea deja se ducea cu pași iuți înăuntru…

Am pornit spre Gura Portiței într-o duminică de sfârșit de iunie, după-amiază, după o adevărată tură făcută în cele 30 de ore precedente. Sâmbătă plecasem din București să duc câinele la Craiova, cu un ocol pe munte, până la Lacul Iezer și înapoi, și mă întorsesem acasă duminică dimineață.
Mi-am împachetat lucrurile în viteză, amețită de somn, încropind cel mai aiurit bagaj cu care am fost vreodată într-o excursie cu copilul meu, de când călătorim noi doi împreună.

Am urcat a doua zi după Paște până în Poiana Stânișoara, din Munții Cozia, iar de acolo ne-am dus mai departe, prin pădure, până la o cascadă sălbatică. Am prins o zi minunat de însorită, după ploile îndelungate și reci de până atunci. Băiatul meu a mers fără probleme până în poiană – mai urcase la fel și în urmă cu un an.

L-am auzit adesea pe coregraful Gigi Căciuleanu vorbind despre ”nebunia” lui cu nebunii de la curțile regale – bufonii. Prima întâlnire cu ”bufonul” în viziunea celebrului coregraf a fost curând după preluarea comunicării spectacolelor semnate de Gigi Căciuleanu, la OMA Vision. Era undeva prin iarnă, iar artistul abia începuse să lucreze pentru ”Folia, Shakespeare & Co”.

Când pleci pe munte, orice traseu are surprizele lui. Chiar și unul ușor, ca cel care duce de la Fântâna lui Botorog la Cabana Curmătura, în Piatra Craiului. Am vrut să-l fac sâmbăta trecută (22.03), într-o tură de o zi, dus-întors, cu fiul meu și cu cățelul.

Vremea superbă, vizibilitatea uluitoare și primăvara care dădea viață pădurii m-au făcut să fiu mai mult decât optimistă că vom putea să ajungem la cabană și să coborâm până să se lase noaptea, deși…