Lecții învățate

Am pornit spre Gura Portiței într-o duminică de sfârșit de iunie, după-amiază, după o adevărată tură făcută în cele 30 de ore precedente. Sâmbătă plecasem din București să duc câinele la Craiova, cu un ocol pe munte, până la Lacul Iezer și înapoi, și mă întorsesem acasă duminică dimineață.
Mi-am împachetat lucrurile în viteză, amețită de somn, încropind cel mai aiurit bagaj cu care am fost vreodată într-o excursie cu copilul meu, de când călătorim noi doi împreună.

Am urcat a doua zi după Paște până în Poiana Stânișoara, din Munții Cozia, iar de acolo ne-am dus mai departe, prin pădure, până la o cascadă sălbatică. Am prins o zi minunat de însorită, după ploile îndelungate și reci de până atunci. Băiatul meu a mers fără probleme până în poiană – mai urcase la fel și în urmă cu un an.

L-am auzit adesea pe coregraful Gigi Căciuleanu vorbind despre ”nebunia” lui cu nebunii de la curțile regale – bufonii. Prima întâlnire cu ”bufonul” în viziunea celebrului coregraf a fost curând după preluarea comunicării spectacolelor semnate de Gigi Căciuleanu, la OMA Vision. Era undeva prin iarnă, iar artistul abia începuse să lucreze pentru ”Folia, Shakespeare & Co”.

Când pleci pe munte, orice traseu are surprizele lui. Chiar și unul ușor, ca cel care duce de la Fântâna lui Botorog la Cabana Curmătura, în Piatra Craiului. Am vrut să-l fac sâmbăta trecută (22.03), într-o tură de o zi, dus-întors, cu fiul meu și cu cățelul.

Vremea superbă, vizibilitatea uluitoare și primăvara care dădea viață pădurii m-au făcut să fiu mai mult decât optimistă că vom putea să ajungem la cabană și să coborâm până să se lase noaptea, deși…

Nu mă pricep la tenis. Așa că nu voi scrie despre tenis, chiar dacă postarea mea este legată de Simona Halep. Voi scrie despre noi, ceilalți. Cei de pe margine. Cei care ne uităm, mai mult sau mai puțin atent, la ce face acest om, la drumul lui.
În ultimele săptămâni, internetul s-a umplut de exuberanță, pe măsură ce apăreau știrile despre avansarea Simonei Halep în clasamentul mondial. În comparație cu bucuria și cu fericirea exprimate autentic de jucătoare…

Am vrut să scriu iar despre Nepal, dar mi-au rămas cuvintele în București. Fiul meu le-a schimbat destinația cu un cadou.
Cadoul lui de 8 martie: o felicitare-cărticică, cum creează el de obicei pentru mașini, cu inimioare colorate și scris întortocheat, și o brioșă cu niște bombonele ca perlele (pe care le-a comparat cu biluțele homeopate).

Una din întrebările care apar în discuții, articole sau cărți de leadership și dezvoltare personală ne confruntă cu imaginea propriei morți: ”Ce vrei să scrie pe mormântul tău când vei muri?”. Sau, forma mai puțin concretă: ”Cum vrei să rămâi în memoria celorlalți după moarte?”.

Vinerea trecută, când eram într-un juriu pentru un program de leadership…

Prima poartă de intrare în Nepal a fost în Kathmandu. Am aterizat, pe 23 octombrie, oarecum năucită după o noapte cvasi-polară în escală pe aeroportul din Doha. Habar nu aveam că era doar prima poartă și că urma să mai descopăr și chiar să mă îndrăgostesc de altele. Din clipa în care mi-am pus rucsacul în spate, în avion, mi-am mutat toată atenția pe ce aveam de făcut atunci, pe loc, pas cu pas, pentru a intra în Nepal.

Privim adesea cu dor și cu nostalgie în trecut. Locuri unde am fost la un moment dat, lucruri pe care le-am făcut, experiențe pe care le-am avut, oameni pe care i-am întâlnit prind viață în amintirea noastră și ne cheamă puternic înapoi.

Ne bate inima energic, un nod ne leagă respirația în capul pieptului și regretăm că nu mai e ce-a fost. Este atât de intens…

Dacă îmi spunea cineva anul trecut pe vremea aceasta că urma să merg în Himalaya în aproximativ opt luni, m-aș fi uitat la el cu ochi mari și înțelegători… În fond, și luatul pe arătură are grația lui.

Dar mai haios este când…