 |
| Beware! London may make you speak Londonish! Thank you! |
Îmi place Londra într-un fel aparte. Când am văzut-o prima oară, în 2002 sau 2003, m-a fascinat cu ținuta. Se prezenta ca o capitală de imperiu, păstrând amprenta trecutului vie în înfățișarea ei cotidiană, precum o doamnă din înalta societate care își arată rangul cu noblețe, doar pentru că este într-un fel anume, firesc și rafinat.
 |
| Buckingham Palace, după schimbarea gărzilor. |
Aceasta a fost cea mai puternică impresie cu care m-am întors atunci acasă, după zile întregi în care i-am bătut la picior bulevardele și străzile centrale; am vizitat muzee și parcuri; am intrat în clădiri oficiale, inclusiv în Parlament, nu ca turistă, ci cu însoțitor din zona politică; m-am dus și în faimosul City, care totuși nu mi-a spus nimic special prin propriul său look.
 |
| La doi pași de bunkerul secret care i-a adăpostit pe Winston Churchill și pe membrii Guvernului său în timpul celui de-al doilea război mondial, pentru a-i apăra de atacurile aeriene germane. Din 1948 – sit istoric, deci și loc pentru memorie. |
M-am rătăcit o singură dată, deși colegii mei britanici îmi spuneau că mă voi pierde și îmi recomandau să iau metroul. Londra nu a bătut Parisul în inima mea, dar eram captivată de felul în care istoria sa politică se regăsea, plină de viață și de semnificații, în ritmul de zi cu zi.
 |
| Fațade și identități urbane |
 |
| Pe Tower Bridge, noaptea |
M-am reîntors la Londra în ianuarie 2015, cu treabă și cu foarte multe responsabilități care mă țineau agățată de București. Am petrecut ore bune în camera de hotel luptându-mă cu netul local ca să răspund la mesajele urgente, ca să fac revizii și să termin materiale. Cu toate acestea, mi-am dorit foarte mult să o iau iar pe străzi, să merg la muzee și să mă îmbib cu atmosfera londoneză, care pentru mine nu are nicio legătură cu ceața și cu ploaia.
 |
| Tower Bridge, văzut de pe mal |
Amintirea primei întâlniri cu capitala imperială m-a programat de la început pentru o abordare de anvergură: cum am ajuns la hotel, mi-am zis că eu trebuie să merg iar la British Museum. Frumos plan. Nu am ajuns nici măcar până în fața lui, deși am avut trei tentative, în trei zile diferite.
În prima zi, m-am uitat pe hartă și am văzut că din bulevardul principal trebuia să o fac la stânga, ca să merg spre muzeu. Odată ajunsă pe bulevard, însă, am luat-o la dreapta și nu mi-am dat seama decât prea târziu, ca să mai pot recupera și să ajung la destinația dorită. Într-o intersecție, un localnic amuzat de fața cu care îmi scoteam harta, m-a ajutat să mă orientez. Dar am renunțat la British Museum. Nu mai aveam timp, trebuia să revin la treabă.
 |
| Semafoare pentru roți și copite |
 |
| Functionează si calare |
A doua zi, nu m-am mai uitat pe hartă. La ce-mi mai trebuia? Cu aroganța unei memorii care se crede în control, mi-am spus că știu deja unde este British Museum și trebuie doar să închid mai repede laptopul și să ies din hotel.
Am ieșit. Am și mers. Între timp mai dădeam un sms, un telefon, mă gândeam la ce mai aveam de făcut, mă speriam mereu de double-decker-urile și taxiurile care mă depășeau din spatele meu, deși mă așteptam să vină din față, sau mă încurcam când trebuia să mă asigur la traversare, uitându-mă la stânga, deși pe jos scria să privesc la dreapta. Așa am realizat după vreo 45 de minute de avans rapid că iar o luasem în direcția opusă.
 |
| În Hyde Park cârâie papagali verzi |
Am luat prânzul și m-am întors agale, dându-mi voie să mă uit la oameni, vitrine, clădiri, cărți și, desigur… la trecerile de pietoni. Nu am înțeles nici atunci și nu mi-e clar nici acum, când scriu la rece, la zece zile de la eșec, cum a fost posibil să merg pe același bulevard ca și cu o zi înainte, fără să-mi dau seama.
 |
| Tower Bridge – văzut din cea mai înaltă clădire londoneză |
A treia zi mi-am învățat lecția: m-am uitat pe hartă înainte să plec din hotel; mi-am făcut traseul; l-am respectat; am mers în direcția corectă; am verificat constant pe hartă, deși părea redundant deja, pentru că eram pe unul și același bulevard. Totul până am ajuns la capătul Hyde Park, unde am văzut un indicator: ”Speakers’ Corner”. Instantaneu, mi-am amintit cum la prima mea escapadă londoneză am vrut neapărat să ajung acolo și nu am reușit. Să văd locul care este simbolul discursului liber avea o semnificație puternică pentru mine!
 |
| Soare, la Londra |
Am un atașament profund pentru libertatea de expresie și de conștiință în general. Și dacă admir în mod specific Marea Britanie pentru ceva, nu este pentru limba engleză sau pentru ceaiul English Breakfast cu lapte, care sunt prea adânc inserate în rutina mea cotidiană, ca să le mai asociez cu ea. Nici pentru fish & chips, care mai au multe de învățat de la borșul de pește din Delta Dunării sau de la saramura noastră de crap. Admirația mea este pentru gândirea și acțiunea politică, pe de o parte, și pentru umor, pe de altă parte.
 |
| Canary Wharf – noaptea. Nu mi-am propus să ajung acolo, probabil de-asta am și ajuns 🙂 |
Oamenii acestei țări au modelat în secole de istorie zona de libertate individuală și de limitare a puterilor suveranului. Au început într-un timp în care la noi abia se descăleca, adică pe la 1215, cu Magna Carta – un document care a definit primele libertăți individuale ale nobililor ce se opuneau unui suveran – și au continuat să cizeleze sute de ani după aceea. Cât despre umorul englezesc – îl găsesc savuros, tocmai datorită autoironiei sănătoase, chiar dacă uneori poate avea și accente chilly.
 |
| Dialog, discursuri, agende diferite. Și o lebădă îndrăzneață |
Așadar, cu inima bătându-mi victorios în piept, am zis să iau o pauză de la drumul spre British Museum și să merg spre Speakers’ Corner. Am ieșit din traseul stabilit, am traversat și am intrat în parc. Am reușit să ajung! Dar nu mică mi-a fost surpriza să constat că primul lucru pe care l-am văzut a fost un chioșc rotund al unei cafenele, pe care scria, e drept, Speakers’ Corner.
Câțiva trecători se opriseră să-și ia o cafea și o sorbeau în picioare sau la mesele din față. Nimeni nu vorbea și nimeni nu pleda.
 |
|
| O întâlnire surprinzătoare – Speakers Corner |
Nu mă așteptam să văd o demonstrație de oratorie chiar vineri la prânz, când am ajuns eu acolo (discursurile sunt de obicei duminica), dar mi-aș fi imaginat locul acela altfel și nu ca o cafenea în formă de chioșc. Aceasta în ciuda faptului că spațiul public, așa cum îl știm noi acum, a luat naștere chiar în cafenelele londoneze, în secolul XVII, animate de dezbateri aprinse între preopinenți. „Probabil asta e fața consumeristă a Speakers’ Corner. Să mai caut!”, mi-am spus. M-am uitat în jur, fără să găsesc altceva. Ulterior am verificat și pe net, de teamă că poate am ratat locul, cam cum am făcut și cu muzeul.
Nu, nu era un al doilea British Museum în această vizită sucită. Ajunsesem unde trebuie. Doar că locul poartă în sine nu doar istoria – în 1872 a fost declarat oficial un spațiu al discursului liber, pe fondul unor proteste intense derulate în perioada aceea în Hyde Park –, ci și amprenta timpului în care trăim: comerțul, concertele, discursurile și protestele își negociază spațiul de coexistență în acel perimetru simbolic. Speakers Corner Movement a protestat, în vara lui 2014, față de reamenajarea locului Speakers Corner de către Royal Parks, fără să se consulte cu comunitatea locală și diluând importanța oratoriei în fața evenimentelor artistice! Mi s-ar fi părut complet neadecvat ca o astfel de organizație să aprobe o decizie oficială…
 |
| Definitie Londonish pentru ”superstore” |
Am plecat din Speakers Corner, după ce am reușit să fac primele fotografii cu aparatul, din această ieșire londoneză. Desigur, odată ieșită din Hyde Park, mi-am reamintit că voiam să ajung la British Museum. Puteam uita eu definitiv așa un obiectiv?
Am continuat așadar pe Oxford Street, navigând printre oameni, magazine cu oferte de sezon, limbi din toată lumea. Pe măsură ce înaintam, pulsul orașului bătea tot mai puternic în venele mele. Mă uitam la trecători și mă amuza din câte colțuri ale lumii ne întâlniserăm acolo. Câte culturi stăteau aliniate la semaforul roșu, privind la dreapta, pentru că la Londra se circulă altfel decât acasă!
 |
| Simbolurile Londrei revizitate într-o cheie kitsch – tot o parte din Londonish |
Am ajuns în Oxford Circus, unde era șantier. De multă vreme renunțasem să mai consult harta: aveam iar certitudinea omului care știe. Așa că am traversat intersecția uitându-mă la propriu pe sus și am continuat să merg. Nu mi-am dat seama decât când am ajuns la următoarea stație de metrou că nu mai eram pe bulevardul Oxford Street! Și oricum, până să înțeleg asta, am avut din nou acele 3 minute de debusolare totală, în care nu reușeam să conectez informația de pe hartă și locul unde mă aflam.
 |
| Mă rătăcisem eu din nou, dar am dat de o variantă londoneză de Rising Sun |
Măcar nu mai eram departe de British Museum! Eram la câteva străduțe. Dar cum faci să identifici străduțele corecte, când tu ai ratat în mod constant bulevardele timp de trei zile la rând? Am încercat totuși să găsesc o soluție, ca să nu abandonez din prima. Am mai făcut o tură pe străzi, pentru ca în final să realizez că, din nou, timpul de plimbare aproape că se terminase, iar eu trebuia să ajung și la muncă. Am renunțat încă o dată la British Museum! Diferența a fost că, în timp ce mergeam cu pași mari spre hotel, m-am gândit că poate eu nu trebuie să ajung la muzeu în această ieșire londoneză. Dar ce aveam de făcut?
Am tras aer în piept, m-am uitat la soarele care lumina clădirile și m-am gândit: ”Dacă ar fi să aleg între ce simt acum, alegerea ar fi între frustrare și amuzament. Ce aleg?” Am simțit atunci cum îmi vine să râd de mine însămi, de cum mergeam fără să-mi găsesc direcția pe străzile londoneze, dar bucurându-mă de fiecare pas în parte, ascultând zgomotele unui oraș, care vorbea limba sa proprie – ”Londonish”. M-am relaxat, înțelegând în sfârșit că sunt într-o ”British-Museum-free-visit”, iar locul meu este acolo unde mă poartă pașii. Din acel moment, nu doar că m-am uitat la plimbarea mea cu autoironie – influența britanică – dar am început să citesc cu umor micile provocări și întâlniri ale acelor zile:
Fiecare trecere de pietoni, semaforizată sau nu, era o comedie în care mă simțeam actorul principal, pentru că nu reușeam niciodată să mă uit din prima în direcția potrivită. Atunci când rațiunea mea îmi spunea că în sfârșit mă asiguram corect și aveam dovada și din felul în care vedeam mașinile în fața ochilor mei, tot în nesiguranță mă simțeam: îmi venea să întorc capul la stânga, măcar un pic, așa, de control.
 |
| După ce am citit pe jos nu știu câte mesaje ”Look right”, în Hyde Park m-am împiedicat de unele care spuneau: ”look boths sides”… cu săgețile aferente. Din păcate am constatat că nu mi-a ieșit fotografia făcută. |
Un anunț spunea în fața unui restaurant că sunt bineveniți copiii bine-crescuți, iar ceilalți vor fi făcuți plăcintă.
 |
| Citind, mi-am imaginat o goană prin bucătărie cu un Chef mustăcios, care încerca să prindă niște copii și să-i bage într-o plăcintă uriașă.Desigur fără succes, de unde și deliciul fanteziei! |
·
Magazinele de suveniruri, pline până la refuz de reprezentări ale steagului britanic – Union Jack – răsunau de muzică orientală sau remixuri care puneau la un loc și ”darling” și ”habibi”.
Magazinele de suveniruri, pline până la refuz de reprezentări ale steagului britanic – Union Jack – răsunau de muzică orientală sau remixuri care puneau la un loc și ”darling” și ”habibi”.
 |
| Există un regat pentru orice. Iar unele se și închid. So Londonish! |
· Un taxi aurit, sub formă de tricicletă, m-a făcut să mă gândesc la ricșele din Kathmandu, deși diferența de luciu și de calitate era uriașă.
 |
| Strălucire pe bulevard |
· Taxiurile pe patru roți, negre sau vopsite cu diverse reclame, dar păstrând prestanța lor londoneză, m-au claxonat adesea, pentru că am traversat aiurea.
 |
| Să numere taxiurile cine poate! |
· Autobuzele double-decker apăreau și pufneau mereu în spatele meu când eu eram pe șosea, pe banda lor, făcând poze.
 |
| Roșu pufnitor |
· Cabinele roșii de telefon, ca niște statui din trecut pe străzile ultramoderne, atrăgeau turiștii care le pozau, sau se pozau cu ele de parcă erau niște vedete.
 |
| In asteptarea fanilor |
Între timp, suratele lor gemene, dar negre, erau pline cu tineri care foloseau wi-fi-ul ca să se conecteze la lumea virtuală.
 |
| Aglomerație pe net |
Singurul lucru pe care nu l-am putut privi prin nota aceasta amuzată a fost prezența poliției pe străzi. Armele automate afișate contrastau cu mitul polițistului neînarmat. Iar în momentul în care am văzut trei mașini de poliție parcate în fața unei intrări la metrou, și doi ofițeri verificau niște coșuri de gunoi, am simțit tensiunea cu care Londra, ca și alte orașe fanion ale lumii occidentale, caută să-și păstreze intacte spiritul, cultura și siguranța cetățenilor ei.
Sâmbătă, înainte de plecarea spre București, am mai prins câteva ore de plimbare. De data asta eram relaxată: terminasem și cu munca, terminasem și cu ambiția de a ajunge la British Museum!
 |
| Tradiție, imagine și reprezentare. Dar și o atracție turistică. So Londonish! |
Așa că am mers și am privit schimbarea gărzii la Buckingham – ceva ce nu apucasem să fac la vizita anterioară și rămăsese pe listă. Prea bine nu am reușit eu să văd nici gărzile și nici mișcările lor, dar am fost fascinată de piața plină de oameni și de modul în care polițiștii care trebuia să mențină ordinea vorbeau cu armata de gură-cască tehnologizată: ferm, dar cu respect. Fiecare solicitare de eliberare a unui spațiu, sau de respectare a unei linii se încheia cu ”please”. Iar oamenii cooperau, deși erau în competiție sălbatică unii cu alții, pentru a prinde cele mai bune cadre și cele mai elocvente selfie-uri.
 |
| Această doamnă polițistă, frumoasă, elegantă și machiată, a făcut o demonstrație de fermitate feminină, în timp ce organiza mulțimea adunată la Buckingham Palace |
Am plecat spre Big Ben – primisem sarcină de la fiul meu să îl fotografiez – și așa am ajuns la Muzeul Cavaleriei și, apoi, în zona clădirilor guvernamentale, pe care o știam.
 |
| Nu puteam să ratez așa un stereotip turistic! Mai ales că îmi place și mie. |
Nu m-am putut abține să fotografiez Downing Street 10 – punct de atracție turistică, nu doar obiectiv de securitate.
 |
| Aglomerație la Downing Street 10 |
M-au fascinat numeroasele memoriale în cinstea eroilor căzuți pe front. Purtau încă macii roșii de la cerebrările oficiate din urmă cu câteva luni, care au marcat un secol de la începerea primului război mondial. Este de notat cum se încadrau în arhitectură – ceva ce simt nevoia să regăsesc și la noi.
 |
| Mai e nevoie de cuvinte? |
Când mai aveam două ore până la plecarea spre aeroport, am pornit înapoi către hotel. Am ajuns în Trafalgar Square, preț de o fotografie, iar apoi am luat-o spre Piccadilly Street.
 |
| Trafalgar Square – un monument pentru un bărbat cheie din istoria Marii Britanii |
Pas cu pas, pe măsură ce avansam, iar timpul meu londonez se micșora, locuri tot mai interesante îmi ieșeau în cale, tachinându-mă că nu mă mai puteam opri să mă uit, sau să le vizitez. Abia mai făceam câte o fotografie din mijlocul trotuarului.
 |
| Contraste în Piccadilly Square |
Și totuși, în ciuda vitezei, la un moment dat, mi-au căzut ochii pe o vitrină plină cu cărți. În dreapta erau aranjate cu grijă mai multe exemplare, având o copertă cu o fotografie veche, alb-negru, cu un băiat care spunea din priviri că în restaurantul prezentat mai sus ar fi fost asezonat într-o plăcintă.
 |
| Atât de aproape și de autorul… ”The British Museum”! |
Lângă cărți era un afiș: Cititorii erau invitați pe 26 ianuarie, la o conversație cu David Lodge, cu ocazia lansării autobiografiei sale, Quite a Good Time To Be Born: a Memoir, 1935-75. ”David Lodge! Vai, pe 26 ianuarie nu am cum să fiu aici, dar măcar să intru și să cumpăr cartea! NEAPĂRAT!”, mi-am spus într-o suflare.
Și am intrat, fără să mă uit nici în dreapta, nici în stânga! Urma să fac o achiziție rapidă – un blitz-krieg într-o librărie, pentru a-mi relua apoi drumul grăbit spre hotel! Doar că nu am cumpărat nicio carte… Și nu, nu pentru că nu am nimerit intrarea, după modelul British Museum…
Înăuntru am găsit o lume neașteptată, diferită de ritmul străzii comerciale pe care eram. Oarecum, parcă am fost avertizată de un domn cu pălărie, la vreo 60 de ani, care se pregătea să iasă când eu deschisesem ușa ca să intru. Când eu m-am oprit, ca să cedez trecerea, pe principiul că mai întâi se iese dintr-o încăpere, el a făcut un pas în spate și mi-a spus clipind hotărât și cu un accent britanic politicos: ”Only after you, Madam!”.
 |
| Intrarea în librărie, pe care am descoperit-o când am ieșit, desigur. So Londonish! |
Rafturi de lemn, vopsite închis, umpleau elegant pereții de sus până jos, cu o puzderie de cărți aranjate pe teme, cu cititori liniștiți răsfoind și citind din volumele pe care le țineau în mână. Un miros dulceag de lemn și de hârtie legată m-a învăluit și mi-a luat și mințile complet, desăvârșind de fapt trăirea de dezorientare din această ieșire londoneză.
 |
| Made in Britain – pentru unii ”the land of embarassement and breakfast” |
Am început să arunc priviri rapide pe rafturi și am realizat patru lucruri :
1. Nu vedeam din prima cartea pentru care intrasem. Eu mă așteptasem să o găsesc stivuită lângă casă, ca să tenteze cât mai mulți cumpărători, că doar ne închinăm zeului Marketing.
2. Mă atrăgeau în schimb nu știu câte alte titluri din rafturi.
3. Dacă mă apucam să răsfoiesc cărțile care mă atrăgeau, pierdeam nu doar ora de întâlnire de la hotel, ci și avionul.
4. Simțeam o nevoie de neoprit să fac fotografii exact din unghiul în care înțepenisem, în timp ce creierul meu procesa toate aceste informații.
Nu am stat să mă gândesc dacă am dat în dependență de aparatul foto, ci am decis – rapid, așa cum îi stă bine unui om hotărât – că din tot ce mă interesa, puteam și trebuia neapărat să mă ocup de un singur lucru în acel moment: să fac fotografii, ca să pot lua toată librăria cu mine. Pe Lodge îl puteam comanda de pe internet, iar pentru cumpărat alte cărți – mă întorc eu la Londra!
 |
| Furnizor al Casei Regale, desigur |
Dar când să dau drumul aparatului foto, am realizat că mi-era jenă să ridic camera și să apăs pe buton, de parcă aș fi încălcat regulile unei lumi care nu era pentru cei de afară. Am vrut să renunț.
Nu am rezistat prea mult. Așa că – olteancă la Londra – m-am dus la casă și l-am întrebat pe un tânăr înalt, cu părul ușor roșcat și pielea transparentă, dacă pot face fotografii. Răspunsul, însoțit de un zâmbet larg, a liniștit disperarea din glasul meu: ”You may take pictures of the bookshop, but not of the booksellers”. ”Fair enough”, m-am gândit și am început să fotografiez librăria, ocolind librarii, chiar și atunci când au fost exact lângă ce mă interesa pe mine să surprind.
Așa am făcut cele mai dragi fotografii din această ieșire și am aflat că intrasem în cea mai veche librărie din Londra: Hatchard’s. A fost fondată în 1797, de John Hatchard, cu care am plăcerea să vă fac cunoștință:
 |
| Fondatorul veghează încă destinele librăriei, de pe perete |
Întâlnirea cu John Hatchard m-a calmat: dacă a rezistat mai bine de două secole, cu siguranță librăria va mai fi pe Piccadilly Street când voi reveni eu în atmosfera imperială a Londrei, indiferent cât va mai dura până atunci.
Sigur nu voi începe următoarea vizită londoneză căutând British Museum, ci…
 |
| Am speranța că o voi regăsi mai ușor decât pe British Museum! |
PS 1: Sper că v-a amuzat această perspectivă londoneză, cel puțin cât m-a amuzat pe mine să constat că degetul meu și-a făcut și el un selfie cu Tower Bridge și cu mine:
PS 2: Am făcut și treabă la Londra, dar atunci nu am mai vorbit Londonish, ci pe limba Festivalului Enescu, așa că detalii oficiale sunt aici, iar povestea pe care am spus-o e sintetizată în clipul de mai jos:
PS 3: După ce a văzut fotografiile de la Londra și i-am povestit aventurile avute, fiul meu a desenat imaginea de mai jos și mi-a dat voie să o public. Voi ce experiențe londoneze aveți?
 |
