#Sammy, un munte de loialitate și iubire

O întâlnire pentru toată viața

Întâlnirea cu Sammy a fost posibilă pentru că viața nu e doar complicată, ci și plină de complicități. Avea cam o lună și un pic când ne-am văzut prima oară, în primăvara lui 2013. Era cel mai puternic și cel mai pus pe șotii din cuibul lui. Râdeam pe dinăuntru uitându-mă  la el cum mărșăluia peste frații lui. Fundul lui rotofei și pufos trecea ca un tăvălug auriu peste spinările celorlalți, anunțându-și victoria cu coada îndreptată săgeată în sus. Labele lătărețe și moi îi provocau la joacă și îi răsturnau ca pe sarmale. În acea vreme, puține lucruri mă făceau să râd. 

Prin toți porii îi exultau personalitatea și energia. Era frumos, vesel și promitea să aibă trăsăturile unui Golden Retriever superb, deși nu avea pedigree. Tatăl lui era multi-campion; mama nu avea acte, dar era foarte frumoasă. Amândoi – foarte bine îngrijiți. Verificasem părinții, pentru că nu voiam să finanțez o fabrică de căței.  

A venit la mine, m-a mirosit și m-a încins la joacă. Pentru ceilalți nu am prezentat interes. În schimb, când l-am așezat ca să mă uit la trăsăturile lui, a stat cuminte și atent la gesturile mele și ale proprietarei canisei. Am simțit că ne-am ales reciproc. Când m-am dus să achit și partea a doua a sumei, proprietarea m-a rugat să verific încă o dată care era puiul meu, pentru că le căzuseră zgărzile de identificare unora dintre căței. L-am ochit fără dubii pe Sammy, așa, fără zgardă, cum era.

Interesant este că l-am ales la a doua vizită a mea. Prima oară, scopul meu fusese să verific canisa, părinții, cum sunt îngrijiți. Cățeii erau prea mici pentru a putea face o alegere. Atunci mă tentase altul, un pui mai închis la culoare. Fusese însă rezervat de o familie pentru copiii lor, tocmai datorită nuanței: „E ca-n filmele americane”. Sammy a fost a doua opțiune, la următoarea vizită. M-am gândit adesea  cu o strângere de inimă cât aș fi pierdut să nu-l fi luat pe el. 

Un câine pentru copilul meu

Nu îmi propusesem să iau un Golden Retriever. Juniorul a fost cel care m-a făcut să caut o canisă serioasă, ca să cumpăr unul. Cred că era ianuarie sau februarie 2013 când am văzut pe Facebook o poză cu o cățelușă lățoasă pentru adopție. O chema Buba și mi s-a părut că arăta ca Zdreanță, cel cu ochii de faianță. Era într-un program de dresare a câinilor fără stăpân, pentru a fi dați în adopție. Am mers cu fi-miu la interviu ca să vedem dacă ne potrivim. Nu ne-am potrivit.

Deși de obicei se purta frumos în public, juniorul a început să împingă insistent cu scaunul într-o oglindă uriașă, care străjuia peretele din spatele nostru. Cu un ochi la scaunul lui, ca să intervin dacă dă prea tare, și cu o mână pe mâna lui, ca să-l liniștesc, am continuat să răspund la întrebările dresorului doar din politețe: era evident că fi-miu nu o voia pe Buba, iar eu nu aveam să i-o impun. Afară, pe scări, când l-am întrebat, mi-a răspuns ferm: “Buba nu e câine!”. “Cum să nu fie câine?” “Un Golden Retriever e câine!”.

Nu știu de unde aflase de Golden Retriever. Nici nu-l auzisem până atunci spunând că voia unul. Dar din acel moment a devenit explicit: își dorea un Golden Retriever. Asta-mi schimba socotelile destul de mult, atât mental – trebuia să iau un pui, pe când Buba era deja mare și educată -, cât și ca investiție. I-am spus că dacă vrea să aibă câinele lui, trebuie să dovedească faptul că poate avea grijă de el. S-a îmbufnat, iar eu am decis să-mi dau timp să mă gândesc.

Eram într-o perioadă destul de dificilă pentru amândoi. Peste toate lucrurile cu care mă confruntam pe parte de sănătate, el avea cinci ani și câteva luni și tocmai trecuserăm prin primul conflict cu sistemul de educație. A trebuit să-l mut de pe o zi pe alta la o nouă grădiniță, în decembrie, după ce constatasem că modul de lucru din prima colectivitate avusese un efect devastator asupra lui. Adaptarea nu era lină. Explicațiile educatoarelor despre cum perturba activitatea erau la ordinea zilei. Nu făcea lucruri grave, dar era evident că ceva trebuia să se schimbe în comportamentul lui. Discutam deschis despre asta când plecam de la grădi și creasem și un mecanism de sprijin emoțional, dar mă simțeam neputincioasă. 

De la Gălăgiometru, la Golden Retriever

Într-o zi mi-a spus: “Azi gălăgiometrul a urcat cam sus!”. Atunci am conectat punctele. M-am dus la birou și am desenat un tabel cu zece rânduri, marcate de la 0 la 10. L-am colorat cum m-am priceput si i-am dat nume. Acela era Gălăgiometrul lui. Tabelul avea trei coloane, pentru cele trei activități ale zilei. Dedesubt am trecut numele celor două educatoare și le-am marcat cu semnul mașinuței arbitru din Fulger McQueen, filmul său favorit, ca să învețe să accepte de la ele feedbackul oricum ar fi. Era într-o competiție cu sine însuși, iar educatoarele deveneau arbitri. Atât educatoarele, cât și el trebuiau să completeze gălăgiometrul la sfârșitul zilei. Nivelul maxim admis era 5. Ce era peste, nu era ok și trebuia să ajungă să prevină și să se corecteze singur. Sub arbitri am pus premiul. Am găsit pe net o poză cu un pui superb de… Golden Retriever. 

“Ai două luni la dispoziție, până la ziua ta, ca să-ți corectezi comportamentul. Dacă reușești, înseamnă că vei învăța să te porți frumos și cu un câine și vei putea avea grijă de el. Deci vei primi un Golden Retriever, că asta înseamnă <un câine>. Muncim amândoi pentru asta: tu – la grădi, eu ca să câștig bani să-l cumpăr și să găsesc un pui ca cel din poză. De acord?”. A fost de acord și, chiar dacă i-a fost greu, a reușit. 

Sammy a căpătat astfel o putere uimitoare de transformare a noastră încă dinainte să intre în familie. Dacă stau să mă gândesc bine poate că discuția noastră a fost cam când se năștea el, pe 9 februarie 2013. Juniorul a învățat să se observe, să se evalueze și să-și modifice comportamentul. A învățat că, prin muncă, reușește. Iar eu am aflat cum să găsesc un pui, cum să-l aleg, cum să complotez cu mama, ca să i-l luăm cadou de ziua lui și cum să fac drumuri repetate la canisă, fără ca el să știe. Era convins că nu reușește să câștige cursa, indiferent de ce-i spuneam eu. 

În dimineața marelui premiu, l-am suit în mașină fără să-i spun unde mergem. Credea că plecăm la pădure pentru o plimbare. L-am dus la canisă cu o zi înainte de ziua lui, așa că petrecerea de aniversare a durat tot week-endul și a fost împreună cu Sammy. A fost surpriza vieții lui. Pe el s-au repezit toți puii și au început să-l tragă de haine. Râdea în hohote în timp ce se juca cu ei. Era atât de fericit! De plecat, am plecat cu Sammy, care devenise și mai frumos și mai puternic în săptămânile după ce-l rezervasem. Sammy s-a suit în spate, pe banchetă, lângă noul său frate, și ne-a anunțat curând după ce am pornit cum aveau să fie călătoriile noastre cu mașina în următorii aproape doi ani: a vomat.

Fiecare câine care a intrat în viața mea a venit cu una sau mai multe lecții. Mi-a adus ceva special, numai al lui. De-asta fiecare câine din viața mea are povestea lui. Este povestea care ne leagă și felul în care ne-am împărtășit noi viețile. Loialitatea a fost lecția cea mai consistentă și darul suprem primite de la Sammy, dincolo de joacă, de prostiile fără număr, de energie, iubire și drumurile lungi prin păduri, pe munți și prin parcuri, în care ne antrenam unul pe altul. Am simțit mereu că Sammy nu era doar un Golden frumos. Sammy era un câine cu un caracter superb și cu o inteligență emoțională impresionantă. Ne simțea pe noi și se adapta la cum ne simțeam noi, oamenii lui. 

Primul nivel de loialitate

Prima lui loialitate a fost față de fiul meu. Cred că a simțit că avea nevoie de un prieten, într-o perioadă dificilă. Mă uitam ieri la filmări și poze din 2013. Se luau la trântă așa cum se lupta Sammy cu frații lui în cuib. Erau care pe care. Casa se umplea de râsete și veselie când se luptau. Aveau și aceeași strălucire în ochi. 

Dimineața, când îl trezeam să-l duc la grădi, Sammy se suia direct în capul lui, pe pernă și îl împingea cu nasul sau îl privea lung, până se trezea, apoi îl pupa și se jucau, chiar dacă juniorul mai și protesta. Ceea ce era înainte o sursă de neliniște, devenea un joc. Se mai supăra fi-miu pe el, că îi rodea chestii. Și eu mă speriam când înghițea ciorapii, până m-am liniștit că expulza tot în 2-3 zile. Oricum, în primul an, am ajuns lunar la cabinetul veterinar, pentru câte o nefăcută, dar fără complicații.

Juniorul a învățat să aibă grijă de el. Îi dădea de mâncare, îi dădea apă, îl plimba cu mine sau cu bona lui, Nuți, care l-a acceptat ca pe al doilea copil al familiei, deși până la el spunea: “Oana, câinii trebuie să stea în curte!”. Plimbările de seară din parc în trei au devenit adevărate ritualuri de regăsire. Vorbeam despre de toate. Ieșirile cu Sammy au fost ani de zile spațiul de siguranță în care l-am ascultat și l-am ajutat să proceseze unele din cele mai delicate griji ale lui, sau am vorbit despre planuri, idei, evenimente, povești, în funcție de vârste și de context. Interesant, Sammy nu i-a mâncat niciodată vreo piesă de lego, jocul lui favorit timp de ani de zile, deși casa era plină. Rosese alte chestii, inclusiv scaunele si masa din bucătărie. Eu îl pândeam, pentru că, dacă ar fi înghițit o cărămidă de lego, însemna operație.

Al doilea nivel de loialitate

A doua loialitate a fost către mine. Unii ar putea spune că știa cine era șefa de haită. Eu cred că a fost mai mult de atât. Nu este ceva ce am urmărit, pentru că, în mintea mea, Sammy era al juniorului. E ceva ce am construit amândoi în timp și, uneori, fără ca eu să realizez imediat, inclusiv pentru că mă simțeam uneori atât de rău, încât nu puteam să mă conectez nici măcar cu sufletul lui de Golden iubitor, deși îl iubeam și aveam grijă de el. Am însă senzația că el a știut mereu. 

Sammy m-a ajutat să încep să ies mai des în natură, într-o perioadă în care doream să mă întorc pe munte, dar nu reușeam decât cu greu. Bucuria și energia pe care le emana el umpleau un gol în mine, de care eu singură nu reușeam să scap. Uneori plecam pe munte în trei, alteori doar noi doi, sau mai mulți. Relația noastră s-a format pe drumuri. Învățase unde îmi țineam echipamentul de munte și când vedea că umblu la acel raft începea să tremure din tot corpul, să scâncească de bucurie și să latre.

Am mers împreună prin ploaie, prin ninsori, pe soare, printre oi, prin păduri, prin râuri. L-am ajutat  să treacă podețe de lemn nesigure. L-am ghidat pe unde să treacă apele vii de munte. Ne-a speriat pe mine și pe fi-miu prin Piatra Craiului pentru că a dispărut alergând după un cerb tânăr. S-a întors după câteva minute la noi, dar nu înainte să ne întrebăm, în liniștea pădurii, dacă îl vom mai revedea vreodată. O tură pe munte cu Sam însemna că el făcea de două-trei ori lungimea traseului, pentru că alerga în sus și în jos, se juca, se rostogolea în frunze și ace de brand, în iarbă și în balegă. Într-o zi, când coboram de pe Cozia, a venit în fugă cu atâta putere, încât nu a mai putut opri și s-a ciocnit de bețele cuiva din grupul cu care eram. I le-a îndoit, dar a plecat mai departe fericit, ca și cum nimic nu s-a întâmplat.

Balega îi procura o plăcere specială, la fel și mortăciunile. Avea mai puțin de un an când a găsit un hoit într-un șanț de la intrarea în pădurea Cernica. Nu eram pregătită pentru așa ceva. Nici nu știam ce putea să facă în șanț atâta timp. Abia când l-am extras cu forța de acolo și am simțit mirosul am înțeles. A fost prima tăvăleală într-o mortăciune din viața lui, dar nu și ultima. L-am dus prin pădure. Noroc că s-a mai tăvălit și prin noroi și a intrat în lacuri. Mirosul s-a mai atenuat. Juniorul însă a fost șocat și nu înțelegea cum ducem noi acasă, în mașină, acel câine care arăta ca Sammy, însă puțea ca un coșmar pe patru picioare. I-am spus atunci că noi avem grijă de câinele nostru, chiar și când e puturos și murdar. L-am dus împreună acasă, l-am spălat și am curățat mașina.

Sammy a devenit de-al casei la cabana Folea. Doamna și domnul Folea l-au lăsat înăuntru, după ce în prima noapte l-am pus să doarmă în mașină, ca să nu se supere ei. Ani de zile a urcat acolo și de acolo mai sus, bătând Piatra Craiului cu mine. Într-un an ne-a făcut să ne închidem toți trei în camera noastră din cabană, ca să mă apuc de investigații online și de calcule. Am încercat să aflu de pe net cât costă 12 oi și am simulat bugete. Nu, nu voiam să mă apuc de oierit, ci mă pregăteam să-i plătesc despăgubiri dlui Folea. Sammy îi alergase oile, iar astea nu mai erau de găsit. După vreo oră, a venit dl Folea și mi-a zis că le descoperise adunate sub un copac. Erau speriate, dar toate la un loc. Am răsuflat ușurată.

În 2014, l-am operat prima dată. Îi apăruseră două gâlme uriașe pe piept, în decurs de trei săptămâni cât a stat la mama, la Craiova, fără noi. Nu putusem să-l luăm la mare, la Gura Portiței. Mama a crezut că a slăbit de suferință și dor. M-am dus urgent la Craiova să-l iau, dar când îl mângâiam am dat de umflături. Din fericire, nu erau cancerigene, dar erau ciudate, imense și apăruseră brusc. 

După operație, i-am croit cămăși din bumbac cumpărat din Bucur Obor, ca să nu-și scoată firele. Stăteam lângă el. Se uita la mine nemulțumit, chiar dacă îndurase chinul îmbrăcatului. Părea că pune ceva la cale. Obosisem de la atâta croit și mi-era milă de el. Atunci l-am văzut cum începe să-și încordeze mușchii, umerii lui capătă dimensiuni noi și o presiune în creștere împinge din interiorul cămășii spre exterior. Cămașa începe să crape de la umeri, iar el se eliberează victorios. Cum să-l ții pe Sammy legat într-o cămașă de bumbac și să stea liniștit? Am luat un maieu elastic de la mine, l-am îmbrăcat cu el, i-am legat bretelele la spate cu ceva și am ajuns amândoi la concluzia că e o protecție perfectă. 

La o săptămână după operație, îmbrăcat cu maieul roșu, am mers cu cortul în Făgăraș. A trecut prin toate râurile pe care le-a găsit, i-am scos de câteva ori maieul de pe el, ca să-i curăț pietrișul adunat fix în dreptul cicatricei. Dar el a fost fericit și operația s-a vindecat rapid. Atunci a fost și prima lui noapte dormită în cort. Aveam un cort alpin, de două persoane – deci de dimensiuni mici. Sammy s-a înghesuit cumva la picioarele noastre, iar noi ne-am rezemat picioarele pe el. Altfel nu încăpeam. Nu l-a deranjat. Dimineața ne-am trezit că el se lungise între noi și ne încălzea. A aplicat tehnica aceasta și alte dăți.

Răul meu îi face lui rău

Răul lui a început în 2018, când eu deja mă distanțam rapid de propria mea viață, din cauza tumorii cerebrale care mă chinuia de ani de zile (povestea tumorii e aici). Fusese diagnosticat cu o formă ușoară de hipotiroidism. A primit o doză mică de tratament. Condiția era să-i dau sferturile de pastilă regulat. La momentul respectiv nu am realizat – așa cum nu mai realizam multe – cât de riscant era hipotiroidismul. Ba am si uitat diagnosticul.

In iulie, când am ajuns cu greu cu el si cu fi-miu la Cabana Folea, am rătăcit pastilele. Întoarsă în București, le-am găsit și i-am dat iar. Apoi am plecat cu juniorul în Dolomiți și pe el l-am lăsat la hotelul de câini, dar… fără pastile. L-am luat de acolo după vreo săptămână foarte moale. Eu eram deja incapabilă să mai fac ceva, pentru el, sau pentru mine. Așa că nu l-am putut duce la doctor, deși m-am gândit că ar trebui. Pastilele i le-am mai dat un timp când îmi aminteam. Adică haotic și rar. Apoi am abandonat.

Era începutul lui septembrie. De-atunci am început să zac tot mai mult și mai adânc, cu mici pauze în care îmi mai reveneam. Sammy a stat în continuu lipit de mine, cu capul pe mine. Nu știu când și cum îl mai scoteam afară. Cred că îl ducea juniorul mai des. Însă știu că să-l simt lângă mine când îmi reveneam din leșinuri îmi făcea bine. Simțeam că mă proteja când punea capul pe mine. Am găsit pe Facebook niște poze de pe vremea aceea, în care arătam ciudat (pentru că mă simțeam ciudat). Postam pentru că îmi plăcea cum era Sammy acolo, cu mine. 

În joia de dinainte de operația pe creier a fost momentul șocant în care a trebuit să-mi trimit și copilul și câinele de acasă. Am acceptat că nu mai puteam avea grijă de ei. Sammy a fost preluat de mama. Se mutase în București, de câteva luni, un an. După operație am stat și eu la ea câteva luni. La început doar eu și Sammy, după două luni ni s-a alăturat și juniorul. Sammy a stat tot timpul lângă mine și în perioada de convalescență. Când am reușit să fac prima plimbare cu el pe-afară – e drept și cu mama, pentru că încă nu mă puteam orienta singură – am plâns de bucurie. Iar el a mers la pas, cuminte și atent. (Am scris ceva despre recuperarea post-operatorie aici. )

În 2019, însă, la puțin timp după ce eu începusem să mă ridic și lucram deja câteva ore pe zi, Sammy a căzut. Am crezut că moare. Îi era rău și nimeni nu înțelegea ce are. Analizele arătau cumplit – 1200 colesterol. A fost un efort gigantic, cu analize și investigații complexe. Expertiza doctoriței Elisa Bădulescu și a profesorului cu care lucra la școala pe care o urma în Grecia au dus la definirea diagnosticului: făcuse o boală autoimună rară, din cauza întreruperii tratamentului pentru hipotiroidism. După operația mea îi reluasem tratamentul, dar nu cu pastile pentru câini, ci cu pastile umane – asta găsea mama în cartier – și fără să-i fac analize pentru o dozare corectă, pentru că nu puteam să mă ocup de asta. 

Aveam încă o mare insecuritate financiară, pentru că lucram puțin și nu eram sigură că o să-mi revin complet ca să ne întrețin. Mi-a fost frică că e posibil să nu pot plăti toate investigațiile, sau că plătesc și apoi rămân descoperită pentru copil. Am tras aer în piept și am știut cu claritate un singur lucru: dacă pot face ceva ca Sammy să trăiască o voi face, apoi mă voi descurca cu toate. Atunci l-am văzut pentru prima oară pe Sam venind la mine și cerându-mi din priviri ajutorul. Pur și simplu s-a așezat în fund în fața mea și a pus capul pe mine, iar în ochi i se citea suferința. L-am mângâiat și i-am spus că o să se facă bine. Era promisiunea mea. 

• 

• 

• 

Mă uit la cât de telegrafic scriu despre această luptă. În mine s-a activat iar amestecul de frică, de neputință și de regret. Am înțeles demult că întreruperea tratamentului pentru hipotiroidism nu fusese din neglijență, ci că nu mai puteam avea grijă de nimeni. Nici de el, nici de fi-miu, nici de nimeni, nici de clienții firmei mele. Dar durerea a rămas. 

De-atunci Sammy a rămas pe tratament și regim foarte strict. I le-am respectat, mama jucând un rol cheie. Nu întotdeauna îi găseam pastilele, pentru că în România nu doar tratamentul pentru oameni lipsește. Odată am rugat-o pe o amică să-mi aducă medicamentul de la Paris. Apoi am stabilit o relație cu o farmacie recomandată de doctorița lui Sammy. Mă duceam acolo și luam câte o cutie de pastile o dată, ca să am pentru două luni. Dacă prindeam perioade fără aprovizionare, aveam atacuri de panică. Așa că agreasem cu mama să mă anunțe cu două-trei săptămâni înainte de terminarea pastilelor, ca să am timp să le caut. Plecam spre farmacie seara, târziu, după muncă, oricât de obosită eram, pentru că era foarte departe și preferam să evit traficul.

Sammy a rămas din aprilie 2019 la mama, în timp ce eu și juniorul ne-am întors acasă. Inițial argumentul a fost că eram prea slăbită și nu puteam avea grijă și de câine. Să o iau treptat. Apoi mama mi-a zis că nu suporta să mai stea singură și avea nevoie de Sammy pentru companie. Am acceptat, cu inima îndoită, după ce am vorbit cu juniorul și m-am asigurat că el e de acord.

Al treilea nivel de loialitate

Acesta este cel de-al treilea nivel de loialitate din partea lui Sammy. Nu știu când și cum, dar Sammy a înțeles că avea o misiune pentru mama. A preluat-o în grija lui. Era încă un câine energic și puternic, dar cu mama mergea frumos la pas, chiar dacă ar fi putut să o dărâme. Stăteau de vorbă, se jucau, o scotea la plimbare și, mai ales, îi oferea un sprijin emoțional de care ea a avut nevoie. Îi era dor de noi și veneam regulat, pentru plimbări, ieșit la pădure, adus hrană și pastile, tratamente în urechi, mers la doctor, sau pur și simplu, pentru joacă. 

Într-o zi l-am dus în parcul nostru – i-a plăcut să-și revadă locurile favorite – și apoi acasă. La început nu a vrut să intre la mine în cameră și am avut atunci o trăire ca din traumă. M-am întors în acele zile de dinainte de operație, când venea să stea cu mine, în leșinurile mele. A plecat. Parcă a simțit și el la fel, o stare ciudată. Apoi s-a dus și a început să aștepte la ușă, ca și cum voia să ieșim. Am plecat la mama. A fost fericit să intre la ea în casă și să o găsească pe fotoliul ei.

Am înțeles că Sammy alesese să aibă grijă de mama mea, în timp ne iubea și ne rămânea și nouă loiali. De două ori am mai repetat vizita acasă cu el, de fiecare dată a făcut la fel. De-atunci am hotărât că va rămâne la mama, chiar dacă mă durea și ne lipsea. Plimbările lungi prin cartier, prin parcuri și prin pădure au rămas modul în care compensam despărțirea noastră. Iar lui i-a fost mereu dor de noi. Îmi povestea mama că, dacă se oprea o mașină albă lângă ei, pe stradă, stătea și se uita să vadă dacă cobor eu sau nu.

Cărări care nu duc unde vrem noi

În decembrie 2023, Sammy a intrat pe alt drum. Am văzut primele semne la o plimbare prin pădure. Una dintre ultimele. Îi scăpa piciorul drept din spate. Chipul lui expresiv era sculptat de durere și de nedumerire. Apoi, de Crăciun, a făcut prima criză. A făcut primele tratamentele cu anti-inflamator. Și-a revenit și a fost bine până în toamna trecută.

În octombrie 2024 am avut primul consult la ortoped. I-am făcut radiografie la coloană, dar nu și CT: ne-am temut că nu va rezista la încă o anestezie. Mai avusese o operație cu o jumătate de an înainte și se recuperase greu. În plus, patologiile anterioare creșteau gradul de risc și limitau marja de manevră. A început tratament mai serios cu antiinflamatoare. Efectele secundare se vedeau. Starea lui generală s-a înrăutățit lent, dar constant. În urmă cu câteva săptămâni, cataracta i-a furat complet vederea. Între stările de rău, avea în continuare chef de joacă și era același munte de iubire. 

Mama spunea mereu că atunci când veneam noi – și mai ales eu – învia. Lătra, se agita, făcea prostii, ca un cățeluș gigantic. În decembrie i-am adus-o pe Kitty, ciobanița mioritică adoptată în octombrie 2024. A ajutat-o și pe ea cu ceva: să-i treacă frica de goldeni retrieveri. Îi vedea prin parc și probabil că i se păreau foarte mari și agresivi, așa că reacționa urât la ei. Sammy s-a dus la ea și a pupat-o, apoi s-au jucat. De atunci, Kitty se joacă cu goldenii.

La începutul verii a primit de la medic alt tratament antiinflamator. Peste vară lui Sammy i-a fost mai rău. Răul lui s-a suprapus cu perioade în care eu am fost plecată, foarte ocupată și extenuată, iar în final a trebuit să gestionez o situație specială pentru juniorul meu. Resursele mele erau toate îndreptate spre fiul meu și să țin corabia la suprafață pe furtună.

Apoi, mai era ceva ciudat, de fiecare dată când mă duceam la el, tot din vară. Avea uneori câteva secunde în care mă privea în ochi, deși nu știam cât mai vedea din ei. Simțeam legătura puternică dintre noi, simțeam cât de mult mă iubea și, în același timp, în mine urca o intuiție neagră: “Suntem pe ultima noastră cărare împreună”. N-am putut niciodată să duc în rațional intuiția asta, până când cărarea nu a ajuns la capăt. Dar nu am putut nici să mă mobilizez să lupt împotriva ei, să fac ceva, să mă bat, să îl duc la doctor, spre deosebire de 2019, sau de 2014, sau de alte situații dificile prin care am trecut împreună.

Ultimul drum, împreună

Duminica trecută, pe 7 septembrie, mama m-a sunat că Sammy nu se mai poate ridica. Am zis că era coloana și că are o criză. L-am dus la doctor. I-au făcut o ecografie, pentru că forma abdomenului era ciudată. Pe splină îi crescuse o tumoră mare. Au urmat trei zile de luptă. Trei zile în care o echipă medicală excepțională – de la clinica SanitaVet în colaborare cu doctorița lui curantă, Elisa Bădulescu – a încercat să-l salveze. Operație, transfuzii, inclusiv de la un alt golden adus în miez de noapte de la Ploiești, în regim de urgență, analize, mângâieri, spălat, pieptănat, grijă, foarte multă grijă.

De miercuri de la prânz am amuțit din interior. Sammy nu mai e. S-a dus, asistat, la capătul ultimei noastre cărări împreună. A încercat să mai lupte o dată, la final, așa cum am încercat și eu. L-am simțit că poate trece de operație, în timp ce eram băgată peste el în cușca-pat de la spital, și asta mi-a dat și mie forță să încerc încă o dată. Dar era prea târziu. 

Avea 12 ani și jumătate și a rămas până în ultima clipă același câine puternic, bun, iubitor și loial care a fost de la bun început.

Nu pot să nu mă gândesc dacă aș fi putut face altfel. Dacă aș fi putut face mai bine pentru el. Dacă într-un moment sau altul o intervenție a mea ar fi putut schimba acest traseu. Știu că am dat tot ceea ce am putut să dau în relația cu el, în condițiile în care viața mea e plină de complicații, nu doar de complicități fericite ca întâlnirea mea cu Sam. Apoi realizez că și dacă am fi aflat diagnosticul de cancer mai devreme, nu știu dacă l-aș fi pus pe tratament, date fiind patologiile lui anterioare și chinul pe care citostaticele îl aduc câinilor. Poate ultimul nostru drum împreună s-ar fi încheiat mai devreme. 

Dar oare ar fi suferit mai puțin? Fizic – poate. Emoțional – mă gândesc la ce a câștigat cât a mai stat printre noi, iubit și răsfățat. Adora să fie iubit, mângâiat, răsfățat. Ultima lui joacă cu Kitty a fost pe 30 august, cu opt zile înainte să se prăbușească. În ultima lui noapte, marți spre miercuri, l-am externat și l-am dus la mama, la recomandarea medicilor. Am stat cu el un timp și l-am mângâiat, apoi am mers la junior. 

La un moment dat, s-a ridicat singur de unde era și, deși orb, a găsit-o pe mama, întinsă pe canapea. S-a culcat la capul ei. Mama nu a dormit în noaptea aceea. L-a mângâiat continuu. I-am găsit împreună la opt dimineața, când am venit să-l duc iar la clinică. Ea pe fotoliul ei, el prăbușit lângă ea, dar conștient.

S-a bucurat să mă vadă. Cu ultimele puteri, a încercat să dea din coadă. Nu a reușit decât două zvâcnete. L-am dus la mașină cu ajutorul femeii de serviciu și apoi la spital. Ar fi trebuit să-i facă iar analize, ca să vadă evoluția, hemotransfuzie pentru întărire și tratamente. L-am mângâiat când așteptam la semafoare. Reacționa bine la atingerea mea. L-am lăsat la spital, cu încredere că e pe mâini bune. Aveam un workshop și, în plus, știam că doar i-aș incomoda pe medici dacă aș sta acolo, cu durerea mea. 

Pe drum spre casă am acceptat însă realitatea: Sammy nu mai putea. I-am scris doctoriței. Mi-a răspuns cu analizele proaspăt făcute care îmi confirmau intuiția. I-am spus că vreau să oprim lupta, pentru că îl chinuie, dar vreau să fiu lângă el când pleacă. I-au luat durerea cu calmante. Am anulat ce aveam după-masă, am terminat workshopul mai repede decât era programat și am plecat la spital. Cu ultimele lui puteri, acest câine puternic și plin de iubire, a tresărit când mi-a simțit mirosul și și-a accelerat din nou respirația și bătăile inimii.

I-am simțit capul lipindu-se de mâinile mele în timp ce-l mângâiam și îi spuneam cât de mult îl iubim toți, cât de recunoscători îi suntem, cât de mult îmi doresc să mă ierte pentru ce i-am greșit în anii aceștia de viață. Am simțit cum aerul din cabinet împietrește curând după ce s-a bucurat că m-a simțit. Personalul medical ne lăsase doar pe noi doi, să ne luăm la revedere. Au fost câteva minute intense, pline de iubire și loialitate de ambele părți. Când a început să gâfâie ciudat, i-am chemat înapoi. Era timpul să curmăm suferința. Sammy știa că sunt acolo, pe ultimul lui drum pe lumea asta, și era ok pentru el. 

Al patrulea nivel de loialitate

Ajung astfel la al patrulea nivel de loialitate pe care acest câine și viața noastră împreună m-au făcut să-l înțeleg și încerc de câteva zile să fac pace cu el. Am numit-o loialitate împărtășită. El și-a împărțit loialitatea între noi trei: juniorul, mama și cu mine. Cu fiecare a avut propria sa relație, ne-a așezat în cercul lui de oameni apropiați, ne-a iubit și ne-a sprijinit cum a putut el mai bine, probabil avea și o ordine a preferințelor. La fel și noi cu el. Eu aveam mereu de ales între grija pentru fiul meu și grija pentru el, sau între răul din mine și răul lui. Mama a ales mereu între grija ei pentru mine, fiica ei, pentru nepotul ei și pentru Sammy. I se părea mereu că mă sacrific pe mine pentru câine și că era prea mult. Juniorul alegea între loialitățile și iubirea lui pentru Sam, pentru bunica lui și pentru mine. 

Ne împărțim cu toții loialitatea între cei pe care îi iubim – oamenii și/ sau animăluțele din viața noastră -, între munca, activitățile, scopurile, misiunile pe care le asumăm. Iar spațiul acesta de nesiguranță și de vulnerabilitate, în care nu știm exact cât să dăm cui, nu știm dacă e suficient ce dăm celor apropiați, dacă am fi putut face altfel, mai bine, este uneori cumplit de greu de dus. Și, probabil, face parte din ce înseamnă a ne trăi asumat umanitatea cu toate limitele ei.

Cumva, în felul lui blonziu și plin de iubire, de pe patul de spital, Sammy m-a făcut să încep să mă gândesc mai mult la cum îmi trăiesc și loialitatea față de mine însămi în economia asta de relații și în viața mea atât de complicată. Și m-a făcut să reușesc să ies din trăirea traumatică a experienței din 2018, când nu am fost în stare să-i dau tratamentul la timp. Dar asta e o poveste, pe care o voi spune altă dată.

Am crescut cu câini de la patru ani. Am pierdut câini și a durut de fiecare dată. Mereu altfel.

Niciodată nu am mai simțit că a plecat o bucată din mine, așa cum simt cu Sammy. De-asta ieri am căutat poze și filmări. Am vrut să regăsesc ce a lăsat bun, frumos, bogat în mine, în viața mea și a juniorului meu. Și apoi am scris povestea asta lungă, ca un traseu sinuos de munte. Pentru că, în final, când se termină o viață, rămân poveștile, istoriile și sensurile – singurele care pot să reziste în fața uitării, dacă sunt împărtășite cu alți oameni, într-un exercițiu de loialitate și iubire, atât față de sufletul care s-a dus, cât și față de sufletele celor care rămân.