Votez constant și conștientă că votul este responsabilitatea și dreptul meu de cetățean.
Votez informat, nu doar despre candidați, ci și despre politică, în general. Îmi place politica și îi înțeleg rostul. Am citit un pic și știu că „politică” nu vine de la cumetriile unse cu bani negri de pe Dâmbovița, ca să îmi fie scârbă de ea, ci de la „organizarea treburilor cetății” (polis), ca să aspir la normalitate.
De câteva zile citesc reacțiile la cartea fostei gimnaste Maria Olaru și mă îngrozesc. A fost încă o confirmare, mai inumană decât altele, pentru cât de mare este toleranța la abuz și cât de legitim este considerat abuzul în societatea românească.
Sunt voci care justifică bătaia și umilința micuțelor gimnaste pentru că DOAR în felul acesta ele au putut obține performanță, să devină cineva și să se bucure de glorie.
Mi-am început anul pe Vârful Iuții (cam 1600m), în Munții Cernei, pe un ger ce părea să fi înghețat soarele pe cer și să țină norii la distanță.
Seninul era atât de plin, că până și soarele părea să fi împrumutat de la el un pic de cerneală, cu care a umplut zarea de lumină albăstruie.
Priveam văi, desfrunzite, înghețate și lipsite de nori, creste înzăpezite – Munții Mehedințiului în față…
Știm cu toții cine e Harry Potter, dar pe câți dintre noi îi știe Harry Potter?
Pe mine Harry Potter mă știe, atât de norocoasă sunt! A aflat de la fiul meu, când s-au întâlnit prima oară, în timpul unei plimbări pe care o făceam cu câinele, prin parc. „Desigur că te cunosc, Harry! Mi-a citit mama mea despre tine și despre prietenii tăi!”, a răspuns el, cu o voce ușor intimidată, la nedumerirea micului vrăjitor.
Câteva săptămâni mai târziu…
Imagine oficială de la ceremonia de 1 Decembrie 2015 (Sursa foto: www.presidency.ro)Treceam astăzi pe șoseaua principală din Balș, un orășel care se lungește plictisitor pe drumul dintre Slatina și Craiova, când am constatat că tunurile care păzesc monumentul din centru străluceau în soare ca niciodată. Tricolorul din flori și din panglicile coroanelor le dădea un contrapunct simbolic. Am oprit la semnul unui polițist, ca să las să treacă un pieton, moment în care am auzit că niște boxe împroșcau piața cu muzică populară. Oamenii mergeau însă în continuare grăbiți spre Lidl. În Balș, șoseaua principală, centrul, tunurile, monumentul și Lidl sunt în același perimetru, încadrat de bloculețe comuniste, de patru etaje. Atunci m-a izbit o întrebare…
Sunt unul dintre oamenii care consideră că fostul președinte Traian Băsescu vorbea prea mult, se agita prea mult, se băga prea mult unde nu era treaba lui de șef de stat, potrivit Constituției. Sunt unul dintre oamenii care au și văzut din interiorul sistemului ce însemna această confruntare permanentă.
Sunt așadar unul dintre oamenii care au considerat că, decât un președinte cu un discurs arogant ca al unui puber de cartier, este de preferat…
Sunt și eu unul dintre miile, sutele de mii, milioanele de oameni bulversați de tragedia din #Colectiv. Nu am pierdut pe niciun apropiat, dar mă simt de parcă i-aș fi cunoscut pe toți, toți ar fi fost ai mei și aș fi fost și eu acolo.
Este o rană în mine care se numește #Colectiv.
Pe măsură ce am citit poveștile lor de viață, am înțeles cât de mult erau ca mine și din cercul meu de oameni. Cu mulți dintre ei m-aș fi putut întâlni în oricare altă zi, la muncă, la teatru, la un concert, chiar dacă nu de rock.
„Oare câtă ploaie duc cu mine?”
Coboram de mai bine de două ore prin pădurile Coziei când mi-am pus întrebarea aceasta. Apa se furișa pe mine ca o pojghiță rece. Cucerise de multă vreme mai mult decât zonele expuse – mâinile și fața. Pe măsură ce pășeam, pantalonii se lipeau haotic de pielea mea ca niște ventuze lacome și reci. Pe sub geacă, tricoul mă îmbrăca totuși cu o umezeală caldă.
Azi toată dimineața, cât m-am învârtit prin casă, cu sau fără copil, am privit pe geam la vântul și la ploaia care ciufuleau înfuriate frunzele încă verzi ale copacilor.
Nu știu cât vor mai rezista… intrăm deja în a doua decadă a lui octombrie, iar temperaturile au luat-o la vale într-un ritm care mie îmi dă fiori: nu îmi place iarna; nu îmi place frigul. Mi se pare că mă dezgolesc de o parte din lucrurile dragi mie, așa cum dezgolesc și copacii de frunze.
De exemplu…
O postare a doamnei Andreea Paul Vass a stârnit online-ul. Fac parte dintre oamenii care consideră revolta o atitudine pozitivă, câtă vreme ea ne ajută să mergem înainte, să ne dezvoltăm, să schimbăm datele din noi înșine, din familiile noastre, din organizațiile în care lucrăm și societate care ne trag în jos. Din această perspectivă, revolta este o energie a schimbării. Eu însămi sunt o mare revoltată.